Artă

Știai că statuia „David” a lui Michelangelo a fost cioplită dintr-un bloc de marmură pe care alți sculptori îl abandonaseră? Piatra, poreclită „Uriașul”, zăcuse ani buni în curtea catedralei din Florența, considerată defectă și prea îngustă. Michelangelo a preluat-o la doar 26 de ani și a scos din ea o statuie înaltă de peste cinci metri, dăltuind un David tânăr, încordat, în clipa de dinaintea luptei cu Goliat.

Știai că „Gânditorul” lui Auguste Rodin nu a fost gândit la început ca operă de sine stătătoare? Figura a fost concepută pentru monumentala „Poartă a Iadului”, inspirată de „Infernul” lui Dante, unde omul așezat, adâncit în cuget, veghea de sus asupra osândiților. Abia mai târziu a fost mărită și turnată separat, iar astăzi există numeroase exemplare originale din bronz, răspândite prin muzee din întreaga lume.

Știai că faimoasa „Venus din Milo” a fost descoperită de un țăran pe insula grecească Milos, în anul 1820? Statuia de marmură, atribuită sculptorului Alexandros din Antiohia, o înfățișează probabil pe zeița Afrodita și datează din perioada elenistică. Nimeni nu știe cu adevărat cum arătau brațele ei pierdute: ipotezele spun că ținea un măr, o oglindă sau un scut, dar niciuna nu a putut fi vreodată dovedită.

Știai că „Coloana fără sfârșit” de la Târgu-Jiu, ridicată de Constantin Brâncuși în 1938, are un miez de metal ascuns în inima ei? Sub romburile de fontă turnată se află un stâlp de oțel care susține întreaga structură înaltă de aproape 30 de metri. Coloana face parte dintr-un ansamblu monumental închinat eroilor români din Primul Război Mondial, alături de Masa Tăcerii și de Poarta Sărutului, gândite pe o singură axă simbolică.

Știai că Brâncuși a cizelat „Domnișoara Pogany” în multe variante, timp de aproape două decenii? Inspirată de pictorița maghiară Margit Pogány, pe care o cunoscuse la Paris, lucrarea a fost reluată din nou și din nou, în marmură și în bronz, ochii mari și mâinile împreunate topindu-se cu fiecare versiune în forme tot mai pure. Când a fost expusă la New York, în 1913, criticii au batjocorit-o, numind-o „un ou”, însă azi e una dintre cele mai iubite sculpturi ale sale.

Din carierele de la Carrara, în Toscana, se scoate de peste două mii de ani o marmură albă și fină, folosită încă din vremea Romei antice. Din ea a cioplit Michelangelo Davidul și Pietà, alegând el însuși blocurile la fața locului, fiindcă spunea că statuia se află deja ascunsă în piatră și el doar înlătură prisosul. Aceleași cariere lucrează și astăzi.

Am văzut îngerul în marmură și am cioplit până l-am eliberat.

Sculptura este arta găunosului și a plinului, nu a rotunjimii netede.

Se povestește că, întrebat de un prieten de ce zăbovește atâtea zile la o singură cută a veșmântului și la umbra dintr-un colț ferit, Michelangelo ar fi răspuns că sunt fleacuri mărunte. Prietenul l-a mustrat cu blândețe: „Dar fleacurile nu contează.” Maestrul s-a oprit din lucru, a privit marmura și a rostit încet: „Fleacurile fac desăvârșirea, iar desăvârșirea nu este un fleac.” Așa a rămas vorba peste veacuri, ca o candelă aprinsă pentru cei ce lucrează în tăcere. Cine disprețuiește lucrul mărunt nu va atinge niciodată lucrul mare, căci frumusețea se naște din grija pentru ceea ce nimeni nu vede.

Un tânăr a stat îndelung privind cum Michelangelo scotea din bolovanul de marmură un chip de înger. Uimit, l-a întrebat cum de a știut că îngerul se ascunde acolo. Bătrânul meșter a zâmbit și a spus: „Îngerul era deja în piatră; eu doar am dat la o parte tot ce nu era el.” Apoi și-a plecat din nou fruntea peste daltă, ca peste o rugăciune. Așa lucrează și Dumnezeu cu inima omului: nu adaugă, ci curăță, până ce chipul cel adevărat iese la lumină. Uneori a fi cioplit doare, dar sub daltă se ascunde îngerul.

Un sculptor lucra de zile întregi la spatele unei statui ce urma să fie așezată într-o firidă înaltă, lipită de zid. Un trecător l-a oprit: „De ce te chinui cu partea din spate? Nimeni nu o va vedea niciodată.” Sculptorul și-a șters fruntea și a răspuns: „Eu o voi vedea. Și o vor vedea zeii.” Apoi și-a reluat dalta, cu aceeași grijă ca pentru chipul din față. Lucrul făcut cinstit nu are față și spate, ci doar adevăr. Cine lucrează frumos și acolo unde nu-l vede nimeni, acela lucrează cu adevărat pentru cer.

Statuia colosală a lui Zeus din Olimpia, sculptată de Fidias în jurul anului 435 î.Hr., era considerată una dintre cele șapte minuni ale lumii antice. Realizată în tehnica crisoelefantină — plăci de fildeș pentru carne și foi de aur pentru veșminte, montate pe un schelet de lemn —, atingea circa 12-13 metri înălțime, aproape atingând tavanul templului.

Atelierul lui Fidias a fost identificat de arheologi la Olimpia, iar printre descoperiri s-a găsit o cană cu inscripția „sunt a lui Fidias” (Pheidiou eimi), zgâriată pe fund. Este una dintre cele mai emoționante dovezi materiale care leagă direct un obiect de un mare sculptor al Antichității.

„Discobolul” lui Miron, turnat inițial în bronz în jurul anului 450 î.Hr., nu s-a păstrat în original; îl cunoaștem doar din copii romane în marmură. Multe dintre aceste copii au capul întors greșit — poziționat privind înainte —, deși în original privirea atletului era îndreptată spre disc, iar restauratorii ulteriori au perpetuat eroarea.

Grupul statuar „Laocoon și fiii săi”, descoperit la Roma în 1506 într-o vie de pe Esquilin, l-a chemat de urgență pe Michelangelo să îl vadă. Pliniu cel Bătrân o lăudase deja în antichitate ca fiind superioară oricărei alte opere de pictură sau bronz, atribuind-o sculptorilor rodieni Agesandros, Polydoros și Athanodoros.

Brațul drept al lui Laocoon a lipsit secole întregi, iar restaurările renascentiste i-l reconstruiau întins triumfal în sus. În 1906, arheologul Ludwig Pollak a găsit întâmplător un fragment de braț de marmură la un anticar roman; decenii mai târziu s-a confirmat că aparținea grupului, iar brațul era de fapt îndoit înapoi, spre cap, exact cum bănuise Michelangelo.

„Venus din Milo”, descoperită în 1820 pe insula Milos de un țăran pe nume Yorgos Kentrotas, a ajuns la Luvru fără brațe. Statuia, atribuită lui Alexandros din Antiohia și datată în jurul anilor 130-100 î.Hr., a fost promovată intens de Franța ca înlocuitoare pentru capodoperele restituite după căderea lui Napoleon.

„Victoria din Samothrake” (Nike din Samotrace), sculptată în jurul anului 190 î.Hr., a fost concepută să pară că tocmai a aterizat pe prora unei nave de piatră, cu veșmintele lipite de trup de vântul mării. Astăzi domină scara Daru din Luvru; mâna dreaptă i-a fost regăsită abia în 1950 și este expusă separat, într-o vitrină alături.

„Afrodita din Cnidos” a lui Praxitele, realizată în jurul anului 350 î.Hr., a fost prima statuie monumentală grecească ce înfățișa o zeiță complet nudă și a stârnit un scandal enorm în epocă. Cetatea Cnidos a refuzat, se spune, oferte uriașe de a o vinde, iar templul care o găzduia era deschis pe toate laturile ca statuia să poată fi admirată din orice unghi.

„Hermes cu pruncul Dionysos”, descoperit în 1877 la Olimpia, este considerat de mulți singura operă originală păstrată a lui Praxitele, deși atribuirea rămâne dezbătută. Spatele statuii a fost lăsat abia finisat, ceea ce sugerează că era menită să fie privită doar din față, dintr-un anumit unghi în templu.

Statuile grecești pe care le vedem astăzi în marmura albă erau, de fapt, viu colorate — o tehnică numită policromie. Analizele moderne cu lumină ultravioletă și fluorescență au dezvăluit urme de pigmenți roșii, albaștri și aurii pe multe opere antice, iar ochii erau adesea pictați sau incrustați cu pietre și pastă de sticlă.

„Doryphoros” (Purtătorul de lance) al lui Policlet nu era doar o statuie, ci o demonstrație de teorie: sculptorul a scris un tratat numit „Canon”, în care fixa proporțiile ideale ale corpului omenesc, iar statuia era ilustrarea lor practică. Postura în contrapposto, cu greutatea pe un picior, a devenit model pentru întreaga sculptură occidentală.

„Bronzurile din Riace”, două statui de războinici din bronz aproape complete, au fost descoperite în 1972 pe fundul mării, lângă coasta Calabriei, de un scafandru amator. Datate în jurul anului 460-450 î.Hr., păstrează detalii uimitoare: buze și mameloane din cupru, dinți din argint și ochi incrustați din calcar și pastă de sticlă.

„Aurigarul din Delphi”, statuie de bronz din jurul anului 470 î.Hr., a supraviețuit tocmai fiindcă a fost îngropat sub dărâmături după un cutremur, la Delphi, și redescoperit în 1896. Ochii îi sunt păstrați din pastă de sticlă colorată, iar genele sunt redate prin fâșii fine de bronz — o rafinare rar întâlnită în statuaria antică conservată.

Frizele și metopele Partenonului, sculptate sub coordonarea lui Fidias, au fost detașate la începutul secolului al XIX-lea de Lordul Elgin și transportate la Londra. Cunoscute drept „Marmurele Elgin”, se află la British Museum și fac obiectul uneia dintre cele mai lungi dispute de restituire dintre Grecia și Marea Britanie.

„Galul murind” (Galatul muribund), copie romană în marmură după un original elenistic de bronz din Pergam, înfățișează un războinic celt rănit, prăbușit pe scut, cu o torque răsucită la gât. Sculptorii pergamieni au ales, în mod neobișnuit pentru epocă, să înnobileze durerea inamicului învins, redând suferința cu o demnitate tulburătoare.

Nimic nu este mai statornic decât nestatornicia norocului.

Această operă este superioară oricărei alte lucrări de pictură sau de bronz.

Știai că vestitul grup „Laocoon și fiii săi”, dezgropat la Roma în 1506, a fost identificat aproape imediat drept opera pe care Pliniu cel Bătrân o lăudase ca fiind mai presus de orice altă operă de pictură ori sculptură? Michelangelo însuși a alergat să o vadă în ziua descoperirii. Recunoașterea a fost posibilă tocmai fiindcă Pliniu scrisese, cu veacuri înainte, că era cioplită din marmură de sculptorii rodieni Hagesandros, Polydoros și Athanodoros.

Știai că brațul drept al lui Laocoon, care astăzi îl vezi îndoit dramatic peste umăr, a lipsit vreme de secole? În Renaștere s-a completat greșit, cu brațul întins spre cer, iar restaurarea a fost impusă chiar de artiști precum Bandinelli. Abia în 1906 arheologul Ludwig Pollak a găsit într-un atelier roman brațul original, îndoit, iar în 1957 a fost reatașat statuii.