Artă

Știai că gravura în manieră neagră, numită și mezzotinto, pornește de la o placă înăsprită complet, care ar imprima un negru catifelat uniform? Artistul lucrează apoi „de la întuneric spre lumină”, netezind zonele care trebuie să apară deschise. Este una dintre puținele tehnici de gravură în care se construiește imaginea scoțând umbra, nu adăugând-o.

Știai că plăcile de cupru se uzează pe măsură ce sunt tipărite, iar liniile fine devin tot mai palide? Din acest motiv, tipăririle timpurii, de dinaintea uzurii, sunt mai apreciate, iar unele plăci vechi au fost întărite ulterior prin oțelire, un strat subțire de fier depus galvanic, tocmai pentru a rezista la tiraje mai mari.

Știai că seria „Dezastrele războiului” a lui Francisco Goya, gravată în acvaforte între aproximativ 1810 și 1820, nu a fost publicată în timpul vieții sale? Plăcile au apărut tipărite abia în 1863, la peste treizeci de ani după moartea artistului, fiindcă imaginile crude ale violenței erau prea tulburătoare pentru a fi arătate în epocă.

Căci ce este frumusețea, nu știu, deși ea se leagă de multe lucruri.

Cel care vrea să creeze ceva trebuie mai întâi să fie ceva.

Rembrandt este considerat cel mai mare gravor al tuturor timpurilor, iar în acvaforte a lucrat aproape ca într-un jurnal intim. Placa numită „Cele o sută de guldeni” (Christos vindecând bolnavii) și-a primit porecla tocmai fiindcă o singură tipăritură s-ar fi vândut, în epocă, la prețul amețitor de o sută de guldeni. Numele i-a rămas lipit până astăzi, deși titlul propriu-zis se referă la o scenă evanghelică.

Rembrandt nu se mulțumea cu acvaforte, ci relua plăcile cu acul de pointe-sèche (vârf uscat), care lasă o bavură fină de metal ridicată pe margini. Acea bavură reține cerneala și dă acel catifelat întunecat, ca de funingine, din marile lui nopți gravate. Bavura se toceste însă repede sub presa de tipar, așa că doar primele exemplare păstrează toată bogăția umbrelor.

Gravura „Cele trei cruci” a lui Rembrandt (răstignirea) există în stări atât de diferite încât par lucrări separate. În a patra stare, artistul a reluat placa atât de radical încât a înlocuit personaje întregi și a înecat scena într-o ploaie de linii verticale, transformând lumina blândă de la început într-o beznă dramatică. Este unul dintre cele mai spectaculoase exemple de gânduri schimbate direct pe cuprul plăcii.

În micuța gravură „Christos predicând” (numită și „Predica de o sută de guldeni” prin confuzie, sau „La Petite Tombe”), Rembrandt strecoară figuri de oameni sărmani și bolnavi cu o tandrețe rar întâlnită. El colecta și studia costume orientale și fizionomii din cartierul evreiesc al Amsterdamului, pe care le transpunea apoi în scenele biblice, dându-le o autenticitate umană izbitoare pentru epocă.

Jacques Callot a perfecționat un lac dur pe bază de rețetă folosită de fabricanții de lăute, care rezista mai bine în baia de acid decât lacul moale de dinainte. Acest „vernis dur” i-a îngăduit să traseze linii de o finețe extraordinară și, prin mușcături repetate ale acidului, să obțină de la umbre adânci la umbre delicate pe aceeași placă. Tehnica a schimbat pentru totdeauna posibilitățile acvafortei.

Callot a inventat și „échoppe”, un ac special cu vârf oval, tăiat oblic, care îngăduia gravorului să obțină linii care se îngroașă și se subțiază în funcție de rotire — imitând suplețea burinului în tehnica acvafortei. Cu el, mulțimile lui minuscule de soldați, cerșetori și saltimbanci capătă vigoare și mișcare, deși unele figuri au doar câțiva milimetri.

Seria „Marile mizerii ale războiului” (Les Grandes Misères de la guerre, 1633) a lui Callot este considerată unul dintre primele mari reportaje vizuale antirăzboinice din istoria artei. În optsprezece plăci înfățișează jafuri, spânzurători și sate arse din timpul Războiului de Treizeci de Ani, fără eroism și fără glorie — doar cruzimea rece a soldăției. Goya, două secole mai târziu, avea să pornească din aceeași rădăcină pentru „Dezastrele războiului”.

În seria „Balli di Sfessania”, Callot desenează personaje din commedia dell'arte în ipostaze dezarticulate și grotești, cu picioare arcuite și gesturi de dans exagerat. Aceste siluete minuscule și pline de nerv au fascinat generații de artiști și sunt printre primele reprezentări grafice ample ale teatrului popular italian.

Giovanni Battista Piranesi a fost mai întâi ucenic de arhitect venețian și abia apoi gravor la Roma, ceea ce explică precizia amețitoare a perspectivelor lui. Vedutele sale ale Romei antice erau atât de căutate de aristocrații aflați în Marele Tur încât se vindeau ca suveniruri de lux, iar Piranesi a lucrat necontenit la ele decenii întregi, retușând mereu plăcile pe măsură ce se toceau.

Seria „Carceri d'invenzione” (Închisori imaginare) a lui Piranesi înfățișează spații carcerale colosale, cu scări care nu duc nicăieri, poduri suspendate în gol și mecanisme de tortură pierdute în ceață. Piranesi a reluat plăcile după vreo cincisprezece ani, adâncind umbrele și îndesind arhitectura până la coșmar. Aceste viziuni au inspirat literatura fantastică și, mult mai târziu, imaginarul lui Escher și al cinematografiei.

Piranesi grava pe plăci de cupru neobișnuit de mari, uneori de peste jumătate de metru, ceea ce cerea prese speciale și o forță considerabilă. Multe dintre plăcile lui de cupru s-au păstrat până astăzi la Roma, la Calcografia Nazionale, iar din ele s-au tras tipărituri și mult după moartea artistului — o dovadă a rezistenței extraordinare a suportului de cupru.

Anthony van Dyck a conceput seria „Iconografia”, o galerie de portrete gravate ale marilor personalități ale epocii sale. El însuși a executat în acvaforte doar capetele câtorva portrete, lăsând restul plăcii pe seama gravorilor profesioniști. Acele câteva plăci lucrate de mâna lui, cu linii vii și libere, sunt astăzi printre cele mai prețuite exemple de portret gravat baroc.

Claude Lorrain, marele pictor de peisaje, a lăsat și o operă gravată în acvaforte, în care lumina difuză a răsăriturilor și a apusurilor este redată prin rețele fine de linii. Pentru a se apăra de falsuri, Claude a compilat „Liber Veritatis”, un album de desene după propriile tablouri; deși nu este o carte de gravuri, el arată cât de conștient era artistul de valoarea reproducerii imaginii.

Mezzotinta, tehnică barocă prin excelență, se lucrează invers față de gravura obișnuită: întreaga placă e mai întâi „granulată” cu un instrument dințat numit berceau, astfel încât ar tipări un negru catifelat compact. Artistul „desenează” apoi lumina, netezind și lustruind zonele care trebuie să rămână deschise. Această tehnică a permis reproducerea în alb-negru a picturii cu o gamă de griuri fără egal, motiv pentru care englezii au numit-o „la manière anglaise”.

Wenceslaus Hollar, gravor boem stabilit în Anglia, a lăsat câteva mii de plăci de o precizie uluitoare: vederi ale Londrei dinainte de Marele Incendiu din 1666, blănuri, scoici și hărți. Studiile lui de blănuri de manșon, redate cu firicele fine în acvaforte, sunt admirate până astăzi ca minuni de virtuozitate a liniei. Vederile lui panoramice ale Londrei sunt printre puținele mărturii vizuale ale orașului medieval pierdut în flăcări.

Aceste plăci vorbind, se poate spune, o limbă tăcută

Un artist trebuie să se știe opri la timp, altfel adaugă la operă până o ucide

Seria „Los Caprichos” a apărut în 1799 și cuprinde 80 de gravuri realizate în acvaforte și acvatinta. Goya a scos exemplarele la vânzare într-o prăvălie de parfumuri și lichioruri de sub locuința sa din Madrid, însă le-a retras după doar câteva zile, temându-se de Inchiziție.

Cea mai faimoasă planșă din „Los Caprichos”, numărul 43, poartă legenda „El sueño de la razón produce monstruos” — „Somnul rațiunii naște monștri”. Un autoportret al artistului adormit peste masa de lucru, înconjurat de lilieci și bufnițe, ea a fost gândită inițial ca frontispiciu al întregii serii.

Seria „Los desastres de la guerra” (Dezastrele războiului), 82 de gravuri despre ororile invaziei napoleoniene și foametea din Madrid, nu a fost tipărită niciodată în timpul vieții lui Goya. Prima ediție a apărut abia în 1863, la 35 de ani după moartea sa, publicată de Academia Regală de Arte Frumoase San Fernando.

Pe una dintre cele mai crunte planșe din „Dezastrele războiului”, care înfățișează trupuri mutilate atârnate de un copac, Goya a gravat doar trei cuvinte drept titlu: „Grande hazaña! Con muertos!” — „Ce ispravă măreață! Cu morți!”. Ironia amară a legendei condamnă mai apăsat decât orice imagine.

Acvatinta, tehnica ce dă gravurilor lui Goya acele câmpuri largi de umbră catifelată, se obține presărând praf de rășină pe placa de cupru și încălzind-o, astfel încât acidul mușcă printre granulele topite. Goya a fost printre primii mari maeștri care au exploatat acvatinta pentru efecte dramatice de lumină și beznă, nu doar decorative.

Seria „La Tauromaquia”, apărută în 1816, cuprinde 33 de gravuri dedicate istoriei și artei coridei. Spre deosebire de „Caprichos” sau „Dezastrele”, ea nu are miză politică ori satirică: Goya, el însuși mare pasionat de tauromahie, redă aici momente de curaj și de moarte în arenă cu o admirație aproape documentară.

Ultima mare serie gravată de Goya, „Los disparates” (numită și „Los proverbios”), a rămas neterminată și a fost publicată postum, în 1864. Cele 18 planșe cunoscute, pline de figuri grotești plutind în penumbră, sunt considerate cele mai enigmatice și mai apropiate de universul „Picturilor negre” din Quinta del Sordo.

Goya și-a tras propriile probe de tipar cu grijă maniacală, iar plăcile de cupru originale ale seriilor sale au supraviețuit și au fost retipărite de multe ori. Din pricina uzurii metalului, edițiile târzii — a șaptea, a opta, a noua — apar tot mai palide și mai lipsite de contrastul catifelat al primelor tiraje pe care le supraveghea artistul.