Artă

Știai că fiecare culoare dintr-o xilogravură nishiki-e cerea o placă de lemn separată, tipărită pe rând peste aceeași coală? Pentru ca hârtia să cadă exact în același loc de fiecare dată, gravorii tăiau în lemn niște repere numite kentō, un fel de colțare de aliniere. Această invenție discretă a făcut posibilă suprapunerea precisă a zece sau mai multe culori pe o singură foaie.

Știai că Hokusai și-a schimbat numele de artist de peste treizeci de ori de-a lungul vieții? Fiecare schimbare marca adesea o nouă etapă a stilului său, iar numele vechi le ceda uneori unor elevi. Spre bătrânețe și-a spus „Gakyō Rōjin”, adică „bătrânul înnebunit după pictură”, convins că abia atunci începea cu adevărat să înțeleagă desenul.

Știai că Utagawa Hiroshige a lăsat una dintre cele mai iubite serii peisagistice, „Cincizeci și trei de stații ale drumului Tōkaidō”, inspirată dintr-o călătorie de-a lungul marelui drum dintre Edo și Kyoto? Fiecare stație de poștă își are planșa ei, cu ploaie, zăpadă, negură sau amurg surprinse cu o sensibilitate rar întâlnită. Atmosfera și vremea contează la Hiroshige la fel de mult ca locul însuși.

Știai că planșa „Ploaie subită peste podul Ōhashi din Atake” a lui Hiroshige l-a fascinat atât de mult pe Vincent van Gogh încât acesta a copiat-o în ulei? Liniile fine și oblice ale ploii, tăiate una câte una în lemn, cereau o măiestrie deosebită a gravorului. Van Gogh a adăugat pe marginea copiei sale caractere japoneze, deși nu le înțelegea sensul.

Știai că Kitagawa Utamaro a ridicat portretul feminin ukiyo-e la rangul de artă a nuanțelor sufletești prin așa-numitele „ōkubi-e”, portrete în prim-plan? El picta doar capul și bustul, apropiindu-se de chip mai mult decât o făcuseră predecesorii săi. Prin gesturi mărunte, o privire, o buză mușcată, o mână ridicată, sugera stări lăuntrice pe care cuvintele abia le pot numi.

Știai că numeroase planșe ukiyo-e au ajuns în Europa ca simplă hârtie de împachetat pentru porțelanuri și ceai? Colecționari și artiști occidentali au descoperit astfel, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, o estetică ce avea să hrănească moda numită „japonism”. Ce în Japonia era o marfă ieftină de larg consum a devenit în Paris obiect de admirație și inspirație.

Știai că însuși cuvântul „ukiyo-e” înseamnă „imagini ale lumii plutitoare”? Expresia venea dintr-o veche noțiune budistă despre deșertăciunea și trecerea vieții, dar a fost preluată cu un tâlc jucăuș pentru a numi plăcerile efemere ale orașului Edo: teatrul, cartierele de petrecere, actorii și frumusețile la modă. Astfel, o vorbă despre nestatornicia lumii a ajuns numele unei arte a bucuriei clipei.

Știai că fiindcă tiparul se făcea în multe exemplare, nu există un singur „original” al Marelui val, ci mii de imprimări răspândite azi prin muzeele lumii? Se estimează că din placa originală au fost trase mii de coli înainte ca lemnul să se tocească. Exemplarele timpurii, cu linii încă nete și culori proaspete, sunt cele mai prețuite de colecționari.

Știai că tehnica numită „bokashi” permitea imprimeurilor să obțină treceri fine de culoare, ca un cer care se stinge lin de la albastru la alb? Efectul se realiza ștergând parțial culoarea de pe placă sau umezind lemnul înainte de imprimare, cu mișcări repetate ale pensulei. La Hiroshige, aceste degradeuri dau cerurilor și apelor o adâncime aproape muzicală.

Știai că în ultima sa mare serie, „O sută de vederi celebre din Edo”, Hiroshige a folosit adesea cadraje îndrăznețe, cu un obiect uriaș în prim-plan și orașul mic în fundal? Un pom înflorit, o pasăre sau o poartă ocupă aproape toată planșa, în vreme ce viața Edoului se ghicește în depărtare. Aceste compoziții neașteptate i-au uimit mai târziu pe pictorii europeni.

Știai că misteriosul portretist de actori Tōshūsai Sharaku a produs o mulțime uimitoare de planșe într-un interval de numai vreo zece luni, între 1794 și 1795, apoi a dispărut fără urmă? Chipurile sale de actori kabuki, cu trăsături exagerate până la caricatură, i-au nedumerit pe contemporani prin sinceritatea lor crudă. Identitatea lui reală a rămas mult timp una dintre marile enigme ale ukiyo-e.

De la vârsta de șase ani am avut mania de a desena forma lucrurilor. Pe la cincizeci de ani publicasem o mulțime de desene, dar tot ce am făcut înainte de șaptezeci de ani nu merită luat în seamă.

Dacă cerul mi-ar mai fi dat încă zece ani, ori chiar numai cinci, aș fi putut deveni un adevărat pictor.

Gustave Doré nu grava el însuși plăcile pentru „Divina Comedie” a lui Dante. Desena imaginile pe blocuri de lemn de merișor (buxus), tăiate în secțiune transversală, iar o echipă de meșteri gravori profesioniști scobea apoi liniile. Doré supraveghea îndeaproape rezultatul, dar mâna care tăia lemnul era, de cele mai multe ori, a altcuiva.

„Infernul” lui Dante, cu ilustrațiile lui Doré, a apărut în 1861 pe cheltuiala artistului însuși, fiindcă niciun editor nu voia să riște banii pe un volum atât de scump. Succesul a fost fulminant, iar editorul Louis Hachette i-a trimis a doua zi o telegramă memorabilă prin care îl chema urgent, recunoscând că se înșelase. „Purgatoriul” și „Paradisul” au urmat în 1868.

Pentru gravurile lui John Tenniel la „Alice în Țara Minunilor” (1865), autorul Lewis Carroll a respins prima tranșă tipărită de editura Macmillan. Tenniel se plânsese că reproducerea desenelor sale ieșise prost, iar Carroll a cerut retragerea întregului tiraj de aproximativ 2000 de exemplare. Acele exemplare respinse au devenit ulterior printre cele mai rare și mai căutate cărți pentru copii din lume.

John Tenniel a desenat Pălărierul Nebun cu o etichetă pe care scrie „In this style 10/6” — adică zece șilingi și șase penny, prețul pălăriei. Detaliul apare în ilustrația originală și e adesea trecut cu vederea de cititorii moderni, care nu mai recunosc vechea notație monetară britanică dinainte de zecimalizare.

Aubrey Beardsley a ilustrat drama „Salomé” a lui Oscar Wilde (ediția engleză din 1894) cu desene în tuș negru de o îndrăzneală atât de mare, încât mai multe plăci au trebuit cenzurate sau înlocuite înainte de tipar. Beardsley strecurase în unele imagini caricaturi ale lui Wilde însuși și detalii licențioase pe care editorul le-a considerat inacceptabile.

Aubrey Beardsley a murit de tuberculoză în 1898, la doar 25 de ani. Convertit la catolicism pe patul de moarte, i-a scris editorului Leonard Smithers o scrisoare rugându-l disperat să distrugă toate desenele sale „obscene”. Rugămintea nu a fost respectată, iar acele lucrări supraviețuiesc astăzi ca parte esențială a operei sale.

Stilul inconfundabil al lui Beardsley — mase mari de negru pur contrastând cu spații albe și linii fine — era dictat parțial de tehnica reproducerii. Desenele sale erau gândite pentru procesul fotomecanic al blocului de linie (line block), care redă doar alb și negru fără tonuri intermediare, așa că artistul a transformat această limitare într-un limbaj vizual propriu.

Gustave Doré a ilustrat „Don Quijote” al lui Cervantes în 1863, iar imaginile sale au marcat atât de puternic imaginarul colectiv încât până azi ni-l închipuim pe cavalerul rătăcitor slab și deșirat, iar pe Sancho Panza scund și rotofei — o dualitate vizuală pe care textul o sugerează, dar pe care Doré a fixat-o definitiv în minte.

William Blake nu doar că scria și ilustra, ci își tipărea cărțile printr-o metodă inventată de el, numită „relief etching” (gravură în relief). Scria textul și desena conturul cu un lac rezistent la acid direct pe placa de cupru, apoi lăsa acidul să corodeze metalul din jur, astfel încât cuvintele și imaginile rămâneau în relief și se tipăreau împreună. Fiecare exemplar era apoi colorat manual.

Ilustrațiile lui Sir John Tenniel pentru revista satirică „Punch”, unde a lucrat aproape 50 de ani, i-au adus în 1893 titlul de cavaler — fiind primul ilustrator și caricaturist britanic înnobilat pentru munca sa grafică. Faimosul său desen „Dropping the Pilot” (1890), despre demiterea lui Bismarck, rămâne una dintre cele mai citate caricaturi politice din istorie.

Gustave Doré a fost un copil-minune: la 15 ani publica deja litografii, iar contractul cu editorul Charles Philipon l-a obligat, pe când era adolescent, să livreze câte o pagină de desene pe săptămână. De-a lungul vieții a produs o cantitate uriașă de lucrări, ilustrând peste 200 de titluri, printre care Biblia, „Poveștile” lui Perrault și „Corbul” lui Poe.

Modelul real pentru Alice din cartea lui Carroll a fost Alice Liddell, o fetiță brunetă cu breton scurt. Însă John Tenniel a desenat-o blondă și cu părul lung, ignorând deliberat înfățișarea copilului real. Se pare că Tenniel a preferat un tip idealizat de fetiță victoriană, iar imaginea sa a devenit „Alice canonică” a lumii întregi.

Xilogravura în capul lemnului (wood engraving), tehnica dominantă a ilustrației de carte victoriene, folosea lemn tare de merișor tăiat perpendicular pe fibre. Duritatea suprafeței permitea linii extrem de fine și tiraje de sute de mii de exemplare fără uzură vizibilă — motiv pentru care era ideală pentru cărțile și revistele ilustrate de mare tiraj din secolul al XIX-lea.

Walter Crane, unul dintre marii ilustratori de cărți pentru copii din epoca victoriană, a colaborat cu tipograful Edmund Evans, un maestru al gravurii color în lemn (chromoxylography). Împreună au produs „toy books” ieftine, dar de o rafinamentură cromatică remarcabilă, dovedind că o carte pentru copii putea fi în același timp accesibilă și frumoasă tipografic.

William Morris a fondat în 1891 tipografia Kelmscott Press, iar capodopera ei, ediția operelor lui Chaucer din 1896, a fost ilustrată cu gravuri după desenele lui Edward Burne-Jones. Volumul, cu bordurile sale bogate și literele gotice desenate de Morris, a devenit un manifest al ideii că o carte tipărită poate fi ea însăși o operă de artă totală.

Am o singură scuză: greșeala mea a fost că eram tânăr.

Grotescul este, în artă, ceea ce e umorul în literatură.