Artă

Giorgione a murit tânăr, în jurul lui 1510, răpus de ciumă la vreo treizeci și trei de ani, lăsând o operă atât de restrânsă și de personală încât autenticitatea multor tablouri i-a fost disputată secole la rând. „Venus adormită” de la Dresda a fost lăsată neterminată la moartea sa, iar peisajul din fundal a fost dus la capăt de Tizian.

Tizian a folosit pentru mantia Fecioarei din „Asunta” din biserica Santa Maria Gloriosa dei Frari acel roșu strălucitor care avea să-i poarte numele, „roșu tizianesc”, obținut prin straturi succesive de lac și vermillon. La dezvelirea sa în 1518, monahii franciscani s-au speriat de îndrăzneala compoziției de peste șase metri, dar pânza a rămas la locul ei și a consacrat gloria pictorului.

Bătrânul Tizian picta din ce în ce mai liber, aplicând culoarea nu doar cu pensula, ci și cu degetele, întinzând-o direct pe pânză. Biograful Palma il Giovane povestește că, în ultimii ani, maestrul dădea tușele finale ale pânzelor folosindu-și degetul mare pentru a topi tonurile între ele.

Tintoretto lucra cu o repeziciune legendară care i-a atras porecla „Il Furioso”. Pentru a-și compune scenele complexe, modela figurine de ceară și lut pe care le aranja în cutii-scenă, luminate cu lumânări prin ferestruici, ca să studieze umbrele și perspectivele îndrăznețe de jos în sus.

„Paradisul” pictat de Tintoretto pentru Sala Marelui Consiliu din Palatul Dogilor este socotit una dintre cele mai mari picturi pe pânză din lume, întinzându-se pe circa 22 de metri lățime. Bătrânul maestru a primit comanda după un incendiu care distrusese fresca anterioară, iar la execuție l-a ajutat fiul său Domenico.

În ciclul „Sfântului Marcu”, Tintoretto a redat momentul minunii cu o perspectivă atât de vertiginoasă încât trupul sfântului plutind cu capul în jos pare că iese din pânză. Scuola Grande di San Marco i-a comandat aceste pânze, iar îndrăzneala scurtărilor optice a stârnit atât admirație, cât și scandal printre contemporani.

Veneția nu avea tradiția frescei precum Florența, fiindcă umezeala lagunei și aerul sărat degradau tencuiala. Din acest motiv, pictorii venețieni au perfecționat pictura în ulei pe pânză, mai ușor de transportat și mai potrivită climei, ceea ce a hrănit celebra lor artă a culorii, „colorito”, în opoziție cu „disegno” florentin.

„Venus din Urbino” a lui Tizian, pictată în 1534, reia poza „Venusei adormite” a lui Giorgione, dar mută nudul dintr-un peisaj într-un interior domestic venețian, cu o slujnică și un cățel adormit la picioare. Secole mai târziu, Édouard Manet a studiat-o îndelung la Florența înainte de a-și picta provocatoarea „Olympia”.

Giovanni Bellini a fost printre primii pictori venețieni care au adoptat tehnica uleiului, deprinsă în parte de la Antonello da Messina, sosit la Veneția în jurul lui 1475. Trecerea de la tempera la ulei i-a îngăduit lui Bellini acele treceri fine de lumină și acei cer atmosferici care aveau să definească școala venețiană.

În „Extazul Sfântului Francisc”, Bellini nu pictează stigmatele printr-un moment dramatic, ci printr-o lumină difuză ce scaldă întreaga natură, cu fiecare stâncă, plantă și animal redat cu migală. Pânza se află la Frick Collection din New York și e considerată una dintre cele mai poetice viziuni ale naturii din Renaștere.

Marele „Retablul de la San Zaccaria”, pictat de Bellini în 1505, se află încă în biserica pentru care a fost creat la Veneția. Arhitectura pictată a nișei se continuă cu tulburătoare precizie în rama de piatră reală și în bolta capelei, astfel încât spațiul zugrăvit pare o prelungire firească a bisericii.

Cine vrea să devină pictor trebuie să stăpânească trei culori: alb, negru și roșu.

Frumusețea culorilor lui Tizian se sprijină pe o muncă enormă ascunsă sub o aparență de ușurință.

Retablul din Gent al fraților Van Eyck, terminat în 1432, este alcătuit din douăsprezece panouri și se deschide și se închide ca o carte, arătând scene diferite. De-a lungul secolelor a fost furat, ars parțial și dezmembrat, iar un panou, „Judecătorii drepți”, a fost furat în 1934 și nu a fost recuperat niciodată; astăzi în locul lui stă o copie realizată de Jef Van der Veken.

În „Portretul soților Arnolfini” (1434), Jan van Eyck a pictat pe peretele din fund o oglindă convexă în care se reflectă întreaga cameră, inclusiv două personaje care intră pe ușă. Deasupra oglinzii, artistul a scris în latină, cu litere elegante, „Johannes de eyck fuit hic” — „Jan van Eyck a fost aici” — o semnătură neobișnuit de personală pentru epoca aceea.

Multă vreme Jan van Eyck a fost creditat drept inventatorul picturii în ulei, o legendă lansată de Giorgio Vasari. În realitate uleiul era folosit dinainte, însă Van Eyck a perfecționat tehnica straturilor transparente de vopsea (glasiuri), obținând o strălucire și o adâncime a culorii care au uimit Europa și au influențat pictura veacurilor următoare.

„Grădina desfătărilor pământești” a lui Hieronymus Bosch este un triptic care, închis, arată în tonuri de gri lumea în a treia zi a Creației, prinsă într-un glob de cristal. Deschis, dezvăluie Paradisul, o lume desfrânată și un Iad plin de invenții stranii. Pe fundul unui personaj din panoul infernal, un cercetător a descoperit chiar o partitură muzicală pictată.

Despre viața lui Hieronymus Bosch se știu foarte puține și nu s-a păstrat niciun desen sau scriere de-a lui care să explice simbolistica bizară a lucrărilor sale. Numele său real era Jheronimus van Aken, iar „Bosch” vine de la orașul natal, 's-Hertogenbosch, din Brabant, pe care l-a semnat pe pânze pentru a se distinge.

În „Căderea lui Icar” (atribuită lui Bruegel cel Bătrân), tragedia mitologică este aproape ascunsă: în prim-plan un plugar ară nepăsător, iar în colț se zăresc doar picioarele lui Icar cufundându-se în mare. Pictura ilustrează ideea că suferința individuală trece adesea neobservată în mijlocul vieții cotidiene.

În „Vânătorii în zăpadă” (1565), Pieter Bruegel cel Bătrân surprinde iarna cu o poezie rară: vânători obosiți coboară un deal cu câinii, iar jos oamenii patinează pe iazurile înghețate. Tabloul face parte dintr-o serie de șase panouri care înfățișau anotimpurile sau lunile anului, dintre care s-au păstrat cinci.

În „Proverbe flamande” (1559), Bruegel cel Bătrân a înghesuit peste o sută de zicale populare, ilustrate literal de personaje: cineva „își bate capul de un zid”, altul „aruncă bani în apă”, iar o femeie „îl leagă pe diavol de o pernă”. Pictura este o adevărată enciclopedie vizuală a înțelepciunii și nebuniei omenești.

Turnul Babel pictat de Bruegel cel Bătrân în jurul anului 1563 are o structură inspirată de Colosseumul roman, pe care artistul îl văzuse în timpul călătoriei sale în Italia. Prin fisurile și înclinarea construcției, Bruegel sugerează încă de la început că ambiția uriașă a oamenilor este sortită prăbușirii.

Autoportretul lui Albrecht Dürer din 1500, aflat la München, îl înfățișează frontal, cu părul lung și mâna ridicată, într-o compoziție care amintea pe atunci de reprezentările lui Christos. Prin această îndrăzneală, Dürer afirma demnitatea aproape divină a artistului creator, o idee nouă și cutezătoare în nordul Europei.

Dürer a semnat operele sale cu un monogram celebru: litera „A” mare, sub care se cuibărește un „D” mai mic. Această marcă era atât de prețuită încât falsificatorii o copiau frecvent, iar Dürer a purtat chiar procese la Veneția pentru a-și apăra dreptul asupra semnăturii sale.

Retablul Portinari, pictat de Hugo van der Goes în jurul anului 1475 pentru bancherul florentin Tommaso Portinari, a fost dus la Florența și a uimit artiștii italieni prin realismul detaliilor și al portretelor. Se spune că a influențat direct felul în care pictorii toscani au început să trateze lumina și textura.

Hans Memling, stabilit la Bruges, a pictat pentru spitalul Sfântul Ioan un mic altar-relicvariu în formă de sicriu din lemn, „Racla Sfintei Ursula” (1489), pe care a înfățișat în panouri minuscule legenda sfintei și cele unsprezece mii de fecioare. Delicatețea miniaturală a scenelor l-a făcut una dintre capodoperele picturii flamande.

„Coborârea de pe cruce” a lui Rogier van der Weyden, pictată în jurul anului 1435, comprimă figurile într-un spațiu îngust, ca într-o nișă sculptată aurie, sporind tensiunea dramatică. Trupul lui Christos și corpul leșinat al Mariei formează aproape aceeași curbă, subliniind vizual suferința împărtășită de mamă și fiu.

În picturile flamande, obiectele obișnuite ascund adesea semnificații religioase. La Van Eyck și contemporanii săi, un crin alb înseamnă puritatea Fecioarei, o lumânare aprinsă amintește de prezența divină, iar o fereastră deschisă poate simboliza speranța mântuirii — un limbaj tăcut pe care privitorul epocii îl descifra ușor.

Căci, cu adevărat, arta este ascunsă în natură; cine o poate smulge de acolo, acela o are.

Ce faci frumos și bine rămâne, chiar de-ar trece o viață; nu va pieri de tot.