Credință

Știai că, după tradiție, o singură scenă a rămas nezugrăvită pe zidul Suceviței, căci meșterul care picta ar fi căzut de pe schele, iar locul gol a rămas mărturie până astăzi?

Știai că la Mănăstirea Putna, „Ierusalimul neamului românesc”, se află mormântul lui Ștefan cel Mare, iar candela de la căpătâiul lui arde neîntrerupt de veacuri?

Știai că lângă Putna se păstrează „chilia lui Daniil Sihastrul”, o peșteră săpată în stâncă, unde cuviosul se ruga în singurătate și unde ar fi venit Ștefan cel Mare să-i ceară sfat?

Știai că Mănăstirea Neamț a fost din vechime o vatră de învățătură și de carte, cu un scriptoriu vestit, unde călugării copiau și împodobeau manuscrise ce s-au răspândit în toată lumea ortodoxă?

Știai că la Mănăstirea Neamț a viețuit în veacul al optsprezecelea Cuviosul Paisie de la Neamț, care a adunat ucenici din multe neamuri și a trezit din nou dragostea pentru rugăciunea inimii și pentru Filocalie?

Știai că Mănăstirea Sihăstria, ascunsă în codrii Neamțului, a odrăslit părinți duhovnicești vestiți, între care Cuviosul Cleopa, la a cărui chilie veneau pelerini din toată țara pentru un cuvânt de folos?

Știai că „Filocalia” înseamnă în grecește „iubirea de frumusețe”, iar frumusețea la care se referă este cea duhovnicească, adunată din scrierile Sfinților Părinți despre rugăciune și curăția inimii?

Știai că isihasmul, de la cuvântul grecesc „isihia” — liniște, este calea rugăciunii tăcute a inimii, în care monahul cheamă neîncetat numele lui Iisus, până ce rugăciunea se coboară din minte în inimă?

Știai că la primirea în viața monahală se săvârșește „tunderea”, tăierea unei șuvițe de păr în semnul crucii, prin care cel ce se închinoviază leapădă viața de dinainte și primește un nume nou?

Știai că temelia vieții de mănăstire este „ascultarea”, prin care monahul își taie voia proprie și face nu ce vrea el, ci ce-i rânduiește părintele duhovnicesc, socotind aceasta mai de preț decât nevoințele trupești?

Știai că „pravila” este rânduiala de rugăciune pe care fiecare monah o împlinește zilnic, adesea cu ajutorul metaniilor, un șirag de noduri pe care se numără rugăciunile șoptite?

Știai că „hramul” unei mănăstiri este praznicul sfântului sau al sărbătorii căreia îi este închinată biserica, zi în care se adună pelerini de departe, iar mănăstirea își deschide larg porțile și mesele?

Știai că înainte de tiparul cărților, fiecare Evanghelie și fiecare Psaltire era scrisă de mână în scriptorii, un copist ostenind luni de zile la o singură carte, împodobind slovele cu aur și cu chipuri mărunte?

Avva Antonie, apăsat de gânduri și de urât în pustie, a strigat către Dumnezeu: „Doamne, vreau să mă mântuiesc, dar gândurile nu mă lasă.” Ridicându-se puțin, a văzut afară un om care semăna cu el: ședea și lucra, apoi se scula și se ruga, iar iarăși se așeza la lucru. Era un înger trimis să-l îndrepteze. Și a auzit un glas: „Fă așa și te vei mântui.” Iar avva, umplându-se de bucurie, a înțeles că împletirea rugăciunii cu lucrul mâinilor izgonește urâtul.

Un frate l-a întrebat pe avva Antonie: „Ce să păzesc ca să plac lui Dumnezeu?” Iar bătrânul i-a răspuns: „Păzește ceea ce îți poruncesc: oriunde ai merge, să-L ai pe Dumnezeu înaintea ochilor tăi; orice faci, să ai mărturia Sfintelor Scripturi; și în orice loc te vei așeza, să nu te miști cu ușurință.” Aceste trei, dacă le vei ține, te vei mântui.

Se spunea despre avva Antonie că, privind adâncimea judecăților lui Dumnezeu, s-a rugat zicând: „Doamne, cum de unii mor tineri, iar alții ajung bătrâni? Pentru ce sunt cei săraci și cei bogați?” Și a auzit un glas: „Antonie, ia aminte la tine însuți, căci acestea sunt judecățile lui Dumnezeu și nu-ți este de folos să le cauți.” Astfel a învățat că nu iscodirea, ci smerenia îl apropie de Dumnezeu.

Avva Macarie mergea odată cu frații, iar unul dintre ei l-a lăsat înainte și, ajungând la un idol pe cale, l-a lovit cu o piatră. Când s-a întors, avva Macarie l-a lăudat pe cel ce mai apoi a mângâiat idolul cu vorbe bune, spunând: „Nici ocara, nici lauda oamenilor să nu te tulbure; fii ca un mort și te vei odihni.” Căci celui care nu mai trăiește pentru laudă ori ocară i se face pace în suflet.

Un frate a venit la avva Macarie și i-a zis: „Avvo, spune-mi un cuvânt cum să mă mântuiesc.” Iar bătrânul i-a răspuns: „Mergi la mormânt și ocărăște-i pe cei morți.” S-a dus fratele, i-a ocărât și a aruncat cu pietre, apoi s-a întors. „Nimic nu ți-au grăit?” „Nimic.” „Mergi iarăși și laudă-i.” S-a dus, i-a lăudat, și iar s-au tăcut. Atunci i-a zis avva: „Vezi? Nici de ocări, nici de laude nu s-au clintit. De vrei să te mântuiești, fii și tu ca un mort.”

Se spunea despre avva Macarie cel Mare că se făcuse, precum este scris, dumnezeu pământesc: căci precum Dumnezeu acoperă lumea, așa acoperea și el greșelile pe care le vedea, ca și cum nu le-ar fi văzut, iar cele pe care le auzea, ca și cum nu le-ar fi auzit. Așa a ajuns dragostea lui să poarte neputințele tuturor fără a osândi pe cineva.

Un frate din schit a greșit, și s-a adunat soborul și l-au chemat pe avva Moise. El nu voia să vină. Sculându-se, a luat o coșniță găurită, a umplut-o cu nisip și a purtat-o pe umeri. Când l-au întrebat ce înseamnă aceasta, a zis: „Păcatele mele curg în urma mea și eu nu le văd, iar astăzi am venit să judec păcatele altuia.” Auzind, frații l-au iertat pe cel greșit și nu i-au mai spus nimic.

L-au întrebat pe avva Moise: „Ce folosește omului postul și privegherea?” Iar el a răspuns: „Acestea fac sufletul smerit. Căci scris este: «Vezi smerenia mea și osteneala mea și-mi iartă toate păcatele mele.» Deci, dacă omul face aceste osteneli, Dumnezeu Se milostivește spre el.” Nu nevoința în sine, ci smerenia pe care o naște, aceea îl mântuiește pe om.

Șezând avva Moise în chilie, a venit un frate să învețe un cuvânt de mântuire. Iar bătrânul i-a zis: „Mergi, șezi în chilia ta, și chilia te va învăța toate.” Căci cel ce rabdă tăcerea și liniștea locului său, acolo își vede gândurile, se luptă cu ele și învață de la Dumnezeu ceea ce nici o carte nu-l poate învăța.

Un frate l-a întrebat pe avva Pimen: „Am făcut un păcat mare și vreau să mă pocăiesc trei ani.” Iar bătrânul i-a zis: „E mult.” „Atunci un an?” „E mult.” Cei de față întrebau: „Până la patruzeci de zile?” Iar el a răspuns: „Și acesta e mult. Eu zic că, de se va pocăi omul din toată inima și nu va mai face acel păcat, și în trei zile îl primește Dumnezeu.” Căci Dumnezeu caută nu numărul zilelor, ci inima zdrobită.

Un frate l-a întrebat pe avva Pimen: „Ce voi face, că mă tulbur când șed cu frații?” Iar bătrânul a zis: „Păzește-ți gura ta și pântecele tău, și fii ca cel ce nu este, și te vei odihni.” Puține cuvinte și puțină mâncare aduc sufletului mai multă pace decât multele osteneli împrăștiate.

Au întrebat pe avva Pimen: „Cum se cuvine să viețuiască omul?” El a răspuns, arătând spre Daniel: „Nimeni n-a găsit împotriva lui pricină de vină, decât în slujba Dumnezeului său.” Deci și noi, în orice ne va cerceta cineva, să nu ne afle vină decât aceea că slujim lui Dumnezeu. Aceasta este viața fără prihană.

Un frate l-a întrebat pe avva Pimen: „Dacă văd pe fratele meu greșind, se cuvine să-l acopăr?” Bătrânul i-a zis: „În ceasul în care vom acoperi greșeala fratelui nostru, și Dumnezeu va acoperi greșeala noastră; iar în ceasul în care o vom vădi, și Dumnezeu o va vădi pe a noastră.” Cu ce măsură măsurăm milă aproapelui, cu aceea ni se măsoară și nouă.

Se spunea despre avva Pimen că, venind cineva să-l întrebe despre gânduri pe care nu le împlinise, ci doar le gândise, bătrânul l-a asemănat cu doi oameni: unul are un mort înaintea sa și îl plânge, iar altul, având mortul în casă, aleargă să plângă mortul vecinului. Așa este cel ce, lăsându-și păcatele sale, cercetează păcatele altora. Fiecare să-și plângă mai întâi mortul său.

Un frate l-a întrebat pe avva Pimen: „Ce este a te căi?” Iar bătrânul a răspuns: „A te osândi pe tine însuți în toate lucrurile.” Căci cel ce se învinovățește pe sine, iar nu pe aproapele, acela află odihnă și nu se tulbură de nimic din cele ce i se întâmplă.

Se spunea despre avva Sisoe că, atunci când era pe patul de moarte, ședeau bătrânii împrejurul lui, iar fața i s-a luminat ca soarele. Le-a zis: „Iată, vine avva Antonie.” Apoi: „Iată, vine ceata proorocilor.” Și iar i-a strălucit fața și a zis: „Vine Domnul.” La sfârșit a grăit: „Lăsați-mă să mă pocăiesc.” Iar bătrânii ziceau: „Tu, avvo, n-ai trebuință de pocăință.” El a răspuns: „Cu adevărat, nu știu de am pus măcar început.” Așa a adormit, arătând că nici sfinții nu se socotesc pe sine desăvârșiți.

Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe: „Am căzut; ce să fac?” Bătrânul i-a zis: „Scoală-te iarăși.” Fratele a zis: „M-am sculat și iarăși am căzut.” Iar avva a răspuns: „Scoală-te iarăși și iarăși.” „Până când?” a întrebat fratele. „Până ce vei fi luat, ori întru bine, ori întru cădere. Căci în starea în care se află omul la plecarea sa, în aceea se va înfățișa.” Deci nu deznădăjdui, ci ridică-te de fiecare dată.