Credință

Șezând avva Moise în chilie, a venit un frate să învețe un cuvânt de mântuire. Iar bătrânul i-a zis: „Mergi, șezi în chilia ta, și chilia te va învăța toate.” Căci cel ce rabdă tăcerea și liniștea locului său, acolo își vede gândurile, se luptă cu ele și învață de la Dumnezeu ceea ce nici o carte nu-l poate învăța.

Un frate l-a întrebat pe avva Pimen: „Am făcut un păcat mare și vreau să mă pocăiesc trei ani.” Iar bătrânul i-a zis: „E mult.” „Atunci un an?” „E mult.” Cei de față întrebau: „Până la patruzeci de zile?” Iar el a răspuns: „Și acesta e mult. Eu zic că, de se va pocăi omul din toată inima și nu va mai face acel păcat, și în trei zile îl primește Dumnezeu.” Căci Dumnezeu caută nu numărul zilelor, ci inima zdrobită.

Un frate l-a întrebat pe avva Pimen: „Ce voi face, că mă tulbur când șed cu frații?” Iar bătrânul a zis: „Păzește-ți gura ta și pântecele tău, și fii ca cel ce nu este, și te vei odihni.” Puține cuvinte și puțină mâncare aduc sufletului mai multă pace decât multele osteneli împrăștiate.

Au întrebat pe avva Pimen: „Cum se cuvine să viețuiască omul?” El a răspuns, arătând spre Daniel: „Nimeni n-a găsit împotriva lui pricină de vină, decât în slujba Dumnezeului său.” Deci și noi, în orice ne va cerceta cineva, să nu ne afle vină decât aceea că slujim lui Dumnezeu. Aceasta este viața fără prihană.

Un frate l-a întrebat pe avva Pimen: „Dacă văd pe fratele meu greșind, se cuvine să-l acopăr?” Bătrânul i-a zis: „În ceasul în care vom acoperi greșeala fratelui nostru, și Dumnezeu va acoperi greșeala noastră; iar în ceasul în care o vom vădi, și Dumnezeu o va vădi pe a noastră.” Cu ce măsură măsurăm milă aproapelui, cu aceea ni se măsoară și nouă.

Se spunea despre avva Pimen că, venind cineva să-l întrebe despre gânduri pe care nu le împlinise, ci doar le gândise, bătrânul l-a asemănat cu doi oameni: unul are un mort înaintea sa și îl plânge, iar altul, având mortul în casă, aleargă să plângă mortul vecinului. Așa este cel ce, lăsându-și păcatele sale, cercetează păcatele altora. Fiecare să-și plângă mai întâi mortul său.

Un frate l-a întrebat pe avva Pimen: „Ce este a te căi?” Iar bătrânul a răspuns: „A te osândi pe tine însuți în toate lucrurile.” Căci cel ce se învinovățește pe sine, iar nu pe aproapele, acela află odihnă și nu se tulbură de nimic din cele ce i se întâmplă.

Se spunea despre avva Sisoe că, atunci când era pe patul de moarte, ședeau bătrânii împrejurul lui, iar fața i s-a luminat ca soarele. Le-a zis: „Iată, vine avva Antonie.” Apoi: „Iată, vine ceata proorocilor.” Și iar i-a strălucit fața și a zis: „Vine Domnul.” La sfârșit a grăit: „Lăsați-mă să mă pocăiesc.” Iar bătrânii ziceau: „Tu, avvo, n-ai trebuință de pocăință.” El a răspuns: „Cu adevărat, nu știu de am pus măcar început.” Așa a adormit, arătând că nici sfinții nu se socotesc pe sine desăvârșiți.

Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe: „Am căzut; ce să fac?” Bătrânul i-a zis: „Scoală-te iarăși.” Fratele a zis: „M-am sculat și iarăși am căzut.” Iar avva a răspuns: „Scoală-te iarăși și iarăși.” „Până când?” a întrebat fratele. „Până ce vei fi luat, ori întru bine, ori întru cădere. Căci în starea în care se află omul la plecarea sa, în aceea se va înfățișa.” Deci nu deznădăjdui, ci ridică-te de fiecare dată.

A rugat un frate pe avva Sisoe: „Spune-mi un cuvânt.” Iar el a zis: „Pentru ce mă silești să grăiesc în deșert? Iată, fă ceea ce vezi.” Căci mai mult decât cuvintele învață fapta bătrânului: tăcerea, rugăciunea și smerenia lui grăiesc mai tare decât orice povață.

Se spunea despre avva Arsenie că, pe când era la palatul împărătesc, s-a rugat lui Dumnezeu: „Doamne, îndreptează-mă cum să mă mântuiesc.” Și i-a venit glas: „Arsenie, fugi de oameni și te vei mântui.” Ducându-se la viața pustnicească, iarăși s-a rugat cu aceleași cuvinte, și a auzit un glas zicând: „Arsenie, fugi, taci și te liniștește; acestea sunt rădăcinile nepăcătuirii.”

Se spunea despre avva Arsenie că în toată viața sa, șezând la lucrul mâinilor, avea o cârpă la sân ca să-și șteargă lacrimile ce curgeau din ochii lui. Atât de mult plângea pentru păcatele sale, deși toți îl socoteau sfânt. Iar la vremea morții, ucenicii l-au văzut tulburându-se, și a zis: „Cu adevărat mă tem.” Căci cel ce se teme aici, aici își plânge greșelile, dincolo va afla îndrăznire.

L-a întrebat cineva pe avva Arsenie pentru ce, fiind atât de învățat în înțelepciunea grecilor și romanilor, cere sfat de la un țăran simplu despre gândurile sale. Iar el a răspuns: „Învățătura grecilor și a romanilor o știu, dar alfabetul acestui țăran încă nu l-am învățat.” Căci smerenia și simplitatea inimii sunt o știință mai înaltă decât toată înțelepciunea lumii.

Un frate l-a întrebat pe avva Pimen: „Cum se cuvine să șed în chilie?” Iar bătrânul a zis: „A ședea în chilie înseamnă a-ți arunca înaintea ta păcatele tale, a le plânge și a nu băga în seamă cuvintele oamenilor.” Cel ce se osândește pe sine în chilia sa a aflat calea cea dreaptă spre Dumnezeu.

Se spunea că un frate a fost ocărât de altul în schit, iar el a venit la avva Sisoe și i-a zis: „Frate, m-a necăjit cutare și vreau să mă răzbun.” Bătrânul îl ruga să lase lucrul în seama lui Dumnezeu. „Nu mă voi liniști, a zis fratele, până nu mă voi răzbuna.” Atunci avva a zis: „Să ne rugăm”, și, ridicându-și mâinile, a grăit: „Dumnezeule, nu mai avem trebuință de Tine să porți grijă de noi, căci noi înșine ne răzbunăm.” Auzind, fratele a căzut la picioarele lui, cerându-și iertare, și s-a împăcat cu vrăjmașul.

L-au întrebat pe avva Antonie: „Ce lucru este atât de mare, încât cel ce-l face place lui Dumnezeu?” Iar el a răspuns: „Cea mai mare ispravă a omului este să-și pună greșeala asupra sa înaintea lui Dumnezeu și să se aștepte la ispită până la cea din urmă suflare.” Cine nu-și învinovățește pe altul, ci pe sine, acela stă bine înaintea Domnului.

Un frate l-a întrebat pe avva Macarie: „Cum să mă mântuiesc?” Iar bătrânul i-a zis: „Fugi, taci și te roagă neîncetat.” Puține cuvinte, dar ele cuprind toată calea: depărtarea de deșertăciuni, păzirea limbii și rugăciunea neîntreruptă a inimii către Dumnezeu.

Se spunea despre avva Pimen că zicea: „Răutatea nicidecum nu strică răutatea. Deci, dacă îți face cineva rău, fă-i tu bine, ca prin fapta bună să-i strici răutatea.” Căci numai binele biruiește răul, iar sufletul care iartă se face părtaș bunătății lui Dumnezeu.

Un tânăr și-a cerut partea de avere de la tatăl său și a plecat departe, unde a risipit totul în desfrânări. Când l-a lovit foametea, s-a văzut păscând porcii și flămânzind după roșcovele lor. Atunci și-a venit în fire și a zis: „Mă voi ridica și mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta.” Iar tatăl, văzându-l de departe, i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat. A poruncit apoi să i se aducă haina cea dintâi și au început să se veselească. Așa se bucură cerul de un păcătos care se întoarce.

Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon și a căzut între tâlhari, care l-au dezbrăcat, l-au bătut și l-au lăsat abia viu. Un preot a trecut pe alături și l-a ocolit; la fel și un levit. Dar un samarinean, om disprețuit de iudei, văzându-l, i s-a făcut milă. I-a legat rănile turnând untdelemn și vin, l-a urcat pe dobitocul său și l-a dus la o casă de oaspeți, plătind pentru îngrijirea lui. Aproapele nu este cel de un neam cu tine, ci acela căruia îi faci milă.

Doi oameni s-au suit la templu să se roage: un fariseu și un vameș. Fariseul, stând drept, se ruga în sine: „Îți mulțumesc, Doamne, că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, sau ca acest vameș.” Iar vameșul, stând departe, nici ochii nu voia să-și ridice la cer, ci își bătea pieptul zicând: „Doamne, milostiv fii mie, păcătosului.” Vă spun că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa lui decât celălalt, căci cel ce se înalță se va smeri, iar cel ce se smerește se va înălța.

Un stăpân, plecând în călătorie, a dat slugilor sale talanți: unuia cinci, altuia doi, altuia unul. Cel cu cinci a lucrat și a câștigat alți cinci, iar cel cu doi, alți doi. Dar cel cu un talant l-a îngropat în pământ, de frică. La întoarcere, stăpânul i-a lăudat pe cei dintâi: „Bine, slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune.” Iar celui ce își ascunsese darul i l-a luat. Nimeni să nu-și îngroape darul primit, ci să-l înmulțească prin osteneală.

Care om, având o sută de oi și pierzând una, nu le lasă pe cele nouăzeci și nouă și se duce după cea pierdută, până o găsește? Iar când o găsește, o pune pe umeri bucurându-se și, venind acasă, cheamă prietenii, zicând: „Bucurați-vă cu mine, că am găsit oaia cea pierdută.” Așa, vă spun, va fi mai multă bucurie în cer pentru un păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de drepți care n-au nevoie de pocăință.

Un împărat a voit să facă socoteala cu slugile sale. I s-a adus unul dator cu zece mii de talanți, iar neavând cu ce plăti, stăpânul a poruncit să fie vândut cu tot ce avea. Sluga a căzut la picioarele lui rugându-se, și stăpânul, milostivindu-se, i-a iertat toată datoria. Dar acea slugă, ieșind, a găsit pe unul care îi era dator cu o sută de dinari și, apucându-l de gât, îl silea să plătească, apoi l-a aruncat în temniță. Aflând, stăpânul l-a chemat: „Slugă vicleană, nu se cuvenea oare să ai și tu milă de cel împreună-slugă cu tine, precum am avut eu milă de tine?” Așa vă va face și vouă Tatăl ceresc, dacă nu veți ierta din inimă fiecare fratelui său.

Un frate a greșit, iar în mănăstire s-a strâns soborul să-l judece și a fost chemat avva Moise. El a venit purtând în spate o coșarcă spartă, plină de nisip, care se scurgea pe cale în urma lui. Când l-au întrebat ce înseamnă aceasta, a răspuns: „Păcatele mele curg în urma mea și eu nu le văd, iar astăzi am venit să judec greșelile altuia.” Auzind, frații l-au iertat pe cel greșit. Cine își vede propriile păcate nu mai are vreme să le vadă pe ale altuia.

Un frate l-a întrebat pe un bătrân: „Ce este smerenia?” Bătrânul a răspuns: „Smerenia este să faci bine celor ce îți fac rău.” Fratele a zis: „Iar dacă nu ajung la această măsură?” Bătrânul i-a spus: „Atunci fugi și taci.” Cel ce nu poate încă să răsplătească răul cu bine, măcar să nu răsplătească răul cu rău.

Un tânăr a venit la un bătrân sihastru și i-a spus cu mândrie toate nevoințele sale: posturile, privegherile, rugăciunile cele multe. Bătrânul a tăcut, apoi l-a întrebat: „Iar dacă cineva te ocărăște, poți să rabzi fără tulburare?” Tânărul a mărturisit că nu poate. Atunci bătrânul i-a zis: „Toate ostenelile tale sunt ca o casă zidită fără temelie. Începe de la a răbda pe fratele tău, căci fără smerenie nimic nu folosește.”

Se spunea despre un avvă că, ori de câte ori era ocărât sau nedreptățit, mergea în chilie și se ruga pentru cel ce-l supărase, zicând: „Doamne, iartă-l, căci prin el mi-ai arătat unde încă nu am ajuns cu răbdarea.” Frații se minunau că nu se mânia niciodată. El le răspundea: „De ce m-aș mânia pe doctorul care îmi arată rana?” Ocara răbdată cu blândețe este doctorie pentru suflet.

Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe: „Am căzut, părinte; ce să fac?” Bătrânul a zis: „Scoală-te.” Fratele a răspuns: „M-am sculat și iarăși am căzut.” Bătrânul i-a zis: „Scoală-te din nou.” Iar fratele: „Până când?” Bătrânul a răspuns: „Până ce te va găsi moartea, sau în cădere, sau în ridicare.” Nu căderea te osândește, ci deznădejdea de a te mai ridica.

Doi frați locuiau împreună de mulți ani și niciodată nu se certaseră. Unul i-a zis celuilalt: „Hai să ne certăm măcar o dată, cum fac ceilalți oameni.” Celălalt a răspuns: „Nu știu cum se face o ceartă.” Primul a zis: „Iată, pun o cărămidă la mijloc și spun: este a mea; iar tu să zici: ba este a mea.” Așa au făcut. Când primul a zis: „Este a mea”, celălalt a răspuns: „A ta este, ia-o.” Și n-au izbutit să se certe, căci unde este smerenie, cearta nu află loc.