Credință

Lebăda de pe cer, cu aripile întinse de-a lungul Căii Laptelui, a fost — spun grecii — un prieten care și-a plâns tovarășul căzut din înalt. S-a scufundat de atâtea ori după el în apele adânci, până când zeii, înduioșați de o prietenie mai tare decât moartea, l-au făcut pasăre și l-au ridicat pe boltă. Iată o prietenie care nu s-a oprit nici la marginea vieții — și de aceea zboară acum printre stele.

Bătrânii spuneau despre Steaua Polară că e cuiul cerului: toate celelalte stele se rotesc, dar ea stă neclintită la miazănoapte. Corăbierii și drumeții rătăciți o căutau întâi pe ea, căci cine o găsea își găsea și calea. Așa ne învățau: în viață, caută mai întâi ceea ce nu se clatină, și abia apoi pornește la drum — restul se învârte, dar un singur punct te scoate din întuneric.

Se povestește că, în nopțile senine, Ciobanul cel bătrân număra stelele ca pe oi și zicea că fiecare are numele ei, deși nouă ni se par toate la fel. „Cerul nu ține socoteala mulțimii, spunea el, ci a fiecăreia în parte. Dacă una singură ar lipsi, s-ar vedea golul. Așa e și cu oamenii: nimeni nu e un număr, ci un nume — și lipsa oricăruia lasă un gol pe care numai el îl putea umple.

Vânătorul Orion, spune legenda, era orbit odată de trufia lui și rătăcea prin întuneric. I s-a spus să meargă spre răsărit și să lase lumina zorilor să-i cadă pe ochi, ca să-și recapete vederea. A mers cu fața spre soare-răsare, smerit, și a văzut din nou. De atunci se zice că cine s-a orbit prin mândrie își găsește lumina numai pornind, umil, spre partea de unde se ivește lumina.

Luna, spuneau bătrânii, se micșorează până piere de tot, apoi crește iarăși din nou. Un copil a întrebat: „De ce moare Luna în fiecare lună? Iar bunica i-a răspuns: „Nu moare, doar se ascunde ca să-și adune iar lumina. Așa e și cu omul la necaz: pare că se stinge, dar e doar întunericul dinaintea unei creșteri noi. Nicio lună întunecată n-a rămas fără seceră de argint după ea.

Amerindienii spuneau că Ursa Mare e un urs uriaș urmărit peste cer de trei vânători. Toamna, când săgeata îl atinge, sângele lui colorează frunzele pădurilor în roșu. Iarna, ursul cade, dar primăvara se ridică iarăși și fuga începe din nou. Iată de ce se schimbă anotimpurile: pe cer se joacă mereu aceeași poveste, ca să ne aducă aminte că nimic nu se sfârșește cu adevărat — totul se întoarce.

Se spune că, la Nașterea Mântuitorului, o stea nouă s-a aprins pe cer și a mers înaintea unor înțelepți din răsărit, până i-a adus la iesle. Nu i-a dus la palate, ci la un staul sărac. De atunci bătrânii spun că steaua adevărată nu te poartă spre unde e strălucire multă, ci spre unde s-a născut o mare bunătate — și că cine merge după lumina cea bună ajunge întotdeauna la o smerenie, nu la o mărire.

Balanța de pe cer, spuneau cei vechi, cântărește faptele oamenilor. Un talger e pentru fapta bună, celălalt pentru cea rea. Dar bătrânii adăugau cu blândețe: pe talgerul milei atârnă mai greu și lacrima cea mai mică decât aurul cel mult de pe celălalt. De aceea, când te temi de cântar, adu o faptă de milă — ea trage balanța în jos mai tare decât orice.

Chinezii povesteau despre un arcaș care a găsit pe cer nu una, ci zece stele-soare, arzând pământul. A doborât nouă dintre ele și a lăsat doar una, cât să încălzească fără să pârjolească. Așa ne-au învățat cei vechi că nici lumina, când e prea multă și fără măsură, nu mai e binecuvântare, ci pojar — și că înțelept e nu cel care adună tot, ci cel care știe cât să lase.

Se povestește că, demult, oamenii voiau să ajungă la stele și au început să clădească un munte din pietre, unul peste umărul altuia, tot mai sus. Dar au uitat să se mai privească între ei și au început să se certe cine stă mai sus. Atunci muntele s-a prăbușit. Bătrânii încheiau: la stele nu ajungi călcând pe umărul aproapelui, ci ridicând ochii împreună — cerul se apropie de cei care privesc în sus umăr la umăr, nu unul peste altul.