Oameni

Mihai Eminescu s-a nascut la 15 ianuarie 1850 in Botosani, Moldova, si a crescut intr-o familie de mici boieri cu radacini adanci in spiritualitatea romaneasca. A studiat la Cernauti, Viena si Berlin, dobandind o vasta cultura filozofica si literara, care s-a oglindit in opera sa de o profunzime unica. Ca poet, jurnalist si om de cultura, a dat limbii romane expresii de o frumusete neintrecuta, iar poemul Luceafarul ramane capodopera liricii sale romantice. A trait ultimii ani in suferinta si saracie, stingandu-se la 15 iunie 1889 la Bucuresti, lasand in urma o mostenire spirituala care l-a consacrat drept poetul national al romanilor.

Nu credeam sa-nvat a muri vrodata; / Pururi tanar, infasurat in manta-mi, / Ochii mei naltam visatori la steaua / Singuratati.

Eminescu a lucrat ca bibliotecar la Biblioteca Centrala din Iasi si ca redactor la ziarul Timpul din Bucuresti, unde a scris mii de articole politice si culturale, remarcabile prin acuitate si stil.

Știai că Mihai Eminescu a fost, o vreme, sufleur și copist într-o trupă ambulantă de teatru, colindând orașele ardelene și românești cu actorii? Această perioadă de rătăciri, dormind pe unde apuca, i-a hrănit boemia și dragostea pentru limba vie a locurilor prin care a trecut.

Știai că Mihai Eminescu a lucrat ca bibliotecar la Biblioteca Centrală din Iași și apoi ca revizor școlar, cutreierând satele pentru a inspecta învățământul? În aceste drumuri prin ținuturile Moldovei a cunoscut oameni și locuri simple care i-au întărit legătura cu graiul și cu firea românească pe care le-a turnat în versuri.

Știai că Mihai Eminescu a fost o vreme sufleur și copist într-o trupă de teatru ambulantă? În tinerețe a colindat orașele cu actorii, făcând de toate în culise, ca să fie aproape de scenă și de cărți. Această viață de pribeag i-a hrănit dragostea de limbă și de folclorul cules pe drumuri.

Știai că Eminescu a lucrat ani buni ca bibliotecar și apoi revizor școlar? La Iași a fost director al Bibliotecii Centrale, iar mai târziu a colindat județele Iași și Vaslui inspectând școli. Contactul cu învățătorii și cu satele i-a întărit convingerile despre limbă și despre nevoia de carte în popor.

La steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă, / Că mii de ani i-au trebuit / Luminii să ne-ajungă.

Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază, / Pătrunde-n casă și în gând / Și viața-mi luminează!

Doar izvoarele suspină, / Pe când codrul negru tace; / Dorm și florile-n grădină — / Dormi în pace!

Sara pe deal buciumul sună cu jale, / Turmele-l urc, stele le scapără-n cale, / Apele plâng, clar izvorând în fântâne; / Sub un salcâm, dragă, m-aștepți tu pe mine.

Peste vârfuri trece lună, / Codru-și bate frunza lin, / Dintre ramuri de arin / Melancolic cornul sună.

Poate demult s-a stins în drum / În depărtări albastre, / Iar raza ei abia acum / Luci vederii noastre.

Icoana stelei ce-a murit / Încet pe cer se suie: / Era pe când nu s-a zărit, / Azi o vedem, și nu e.

Luna pe cer trece-așa sfântă și clară, / Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară, / Stelele nasc umezi pe bolta senină, / Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină.

Şi din a chaosului văi, / Jur împrejur de sine, / Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi, / Cum izvorau lumine.

Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri / Și niciodată n-or să vie iară, / Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară / Povești și doine, ghicitori, eresuri.

O, rămâi, rămâi la mine, / Te iubesc atât de mult! / Ale tale doruri toate / Numai eu știu să le-ascult.