Oameni

Gian Lorenzo Bernini s-a nascut la 7 decembrie 1598 la Napoli si a crescut la Roma, unde talentul sau exceptional a fost recunoscut de timpuriu de papa Paul al V-lea si de marele pictor Annibale Carracci. A devenit cel mai mare sculptor al secolului al XVII-lea si creatorul stilului baroc in sculptura, modeland marmura cu o naturalete si un dramatism fara precedent in lucrari ca Apollo si Dafne, Extazul Sfintei Tereza si grupul sculptural al lui David. Ca arhitect, a transformat fata Romei: a proiectat colonada monumentala a Pietei Sfantul Petru, baldachinul din bronz al Bazilicii Sfantul Petru si nenumarate fantani si palate. A lucrat neintrerupt sub opt papi, fiind omul care a dat Romei baroce chipul ei definitiv, si a murit la Roma pe 28 noiembrie 1680, lasand o mostenire artistica fara egal in istoria sculpturii occidentale.

Adevarul este cea mai frumoasa virtute din lume, deoarece el este dezvaluit in cele din urma de timp.

Cand regina Christina a Suediei a sosit la Roma in 1655 dupa convertirea sa la catolicism, Bernini a decorat special Porta del Popolo in onoarea ei, a proiectat trasura care a purtat-o prin oras si a devenit prietenul ei de-a lungul intregii sale vieti.

Gian Lorenzo Bernini, marele sculptor baroc, este considerat de mulți istorici drept unul dintre primii care au practicat caricatura ca gen aparte în secolul al XVII-lea. El schița, din câteva linii iuți, chipuri de cardinali și chiar de papi, prinzând esența unui om prin exagerarea unei singure trăsături. Se povestește că aceste portrete jucăușe erau apreciate chiar de cei portretizați, ca semn de spirit rafinat.

În grupul „Apollo și Dafne” al lui Gian Lorenzo Bernini (1622-1625), degetele Dafnei se prefac deja în crengi, iar tălpile prind rădăcini, totul cioplit dintr-un singur bloc de marmură. Frunzele de dafin și scoarța sunt lucrate atât de subțire încât devin translucide la lumină, o performanță tehnică rămasă uimitoare până astăzi.

„Extazul Sfintei Tereza” din capela Cornaro (biserica Santa Maria della Vittoria, Roma) nu e doar un grup sculptat, ci o adevărată punere în scenă: Bernini a ascuns o fereastră cu geam galben deasupra, care aruncă lumină pe razele aurite ce coboară spre sfântă. Pe pereții laterali, membrii familiei Cornaro sunt sculptați ca spectatori în loje de teatru care privesc scena.

Scena reprezentată de Bernini urmează îndeaproape autobiografia Terezei de Ávila, care descrie un înger ce îi străpunge inima cu o săgeată de aur, lăsând-o cuprinsă de o durere atât de dulce încât nu ar fi vrut să înceteze. Sculptorul a redat momentul cu o expresie ambiguă, între suferință mistică și extaz, care a stârnit interpretări aprinse de secole.

Baldachinul din bronz de peste altarul central al bazilicii Sfântul Petru, ridicat de Bernini între 1623 și 1634, are aproape 29 de metri înălțime, cât o clădire de nouă etaje. Coloanele răsucite (solomonice) imită coloanele antice despre care se credea că proveneau din Templul lui Solomon din Ierusalim.

În Fântâna celor Patru Fluvii din Piața Navona, Bernini a personificat patru mari râuri de pe patru continente: Nilul, Gangele, Dunărea și Rio de la Plata. Statuia Nilului își acoperă capul cu un văl, detaliu explicat prin faptul că, la acea vreme, izvoarele Nilului erau încă necunoscute europenilor.

O legendă romană spune că figura fluviului Rio de la Plata ridică brațul îngrozită ca să nu se prăbușească peste ea fațada bisericii Sant'Agnese, proiectată de rivalul lui Bernini, Francesco Borromini. Povestea e savuroasă, dar falsă din punct de vedere cronologic: fântâna a fost terminată înainte ca fațada lui Borromini să fie ridicată.

Grupul „Răpirea Proserpinei” (1621-1622), sculptat de Bernini pe când avea abia douăzeci și trei de ani, conține unul dintre cele mai celebre detalii din istoria marmurei: degetele lui Pluto se afundă în coapsa moale a Proserpinei, făcând piatra dură să pară carne care cedează sub apăsare.

Bernini a sculptat „David” (1623-1624) surprinzând momentul de maximă tensiune, cu praștia încordată și trupul răsucit gata să arunce piatra, în răspăr cu Davizii statici și meditativi ai Renașterii. Se spune că, pentru chipul crispat al eroului, artistul și-a studiat propria figură într-o oglindă ținută de cardinalul Maffeo Barberini.

Marmura, cu docilitatea ei, m-a costat mai mult decât dacă aș fi lucrat-o cu propriile mâini.

Gian Lorenzo Bernini, cel mai mare sculptor al Barocului italian și totodată arhitect strălucit, a făcut marmura să respire ca o carne vie. Din piatra rece a scos „Extazul Sfintei Tereza", iar în fața Bazilicii Sfântul Petru a ridicat marea colonadă ce îmbrățișează pelerinii ca două brațe deschise. A slujit papi și regi, dar rămâne credincios credinței sale, punând arta în slujba rugăciunii. A murit la Roma, la optzeci și doi de ani, cetatea pe care o împodobise fiindu-i și casă.