Oameni

Simplitatea este complexitatea rezolvată.

A crea ca un dumnezeu, a porunci ca un rege, a munci ca un rob.

Tânărul Constantin Brâncuși a străbătut pe jos o bună parte din drumul de la București spre Paris, în 1904, ca să ajungă la marea artă a lumii.

Un bătrân i-a spus nepotului: „În fiecare om se luptă doi lupi. Unul e mânia, invidia și ura; celălalt e bunătatea, pacea și iubirea.” Băiatul a întrebat: „Și care învinge?” Bătrânul a zâmbit: „Cel pe care îl hrănești.”

Un tată i-a dat fiului iute la mânie o pungă de cuie: la fiecare izbucnire, să bată un cui în gard. Cu timpul, băiatul a învățat să se stăpânească și a scos, rând pe rând, cuiele. „Ai făcut bine”, i-a spus tatăl, „dar gardul rămâne găurit. La fel și rănile din vorbe: iertate, tot lasă o urmă.”

Un drumeț a cerut apă unei femei sărace de la o fântână. Ea i-a dat să bea și l-a lăsat să se odihnească. Plecând, drumețul i-a lăsat o piatră scumpă. Peste puțin s-a întors și a rugat-o: „Dă-mi înapoi piatra și dăruiește-mi, în locul ei, ceva mai de preț — bunătatea care te-a făcut în stare să dai piatra fără să te gândești.”

Constantin Brâncuși s-a născut pe 19 februarie 1876 în Hobița, județul Gorj, dintr-o familie de țărani, și a deprins de mic cioplitul în lemn în munții Carpați, înainte de a studia sculptura la Craiova, București și, din 1904, la Paris. Considerat părintele sculpturii moderne, Brâncuși a revoluționat plastica prin reducerea formei la esența ei pură, depășind realismul academic și deschizând drumul abstracției în arta secolului al XX-lea. Operele sale cele mai faimoase — „Pasărea măiastră”, „Coloana Infinitului”, „Masa Tăcerii” și „Poarta Sărutului” de la Târgu Jiu — sunt deopotrivă capodopere ale formei și meditații filosofice asupra timpului, infinitului și iubirii. A trăit o viață austere și meditativă în atelierul său din Paris, sculptnd direct în piatră și lemn, fără intermediari, și a dăruit atelierul Muzeului de Artă Modernă din Paris înainte de moartea sa, pe 16 martie 1957.

Nimic nu crește la umbra unui copac mare.

Brâncuși a parcurs o bună parte din drumul București—Paris pe jos în 1904, traversnd Europa Centrală înainte de a se stabili definitiv în Franța, unde cariera sa a luat avânt.

Dimitrie Paciurea s-a născut pe 2 noiembrie 1873 la București și a studiat sculptura la Școala Națională de Arte Frumoase din capitală (1890–1894), continuând formarea la Paris (1896–1900) în atmosfera efervescentă a artei franceze de la cumpăna veacurilor. Reîntors în țară, a devenit profesor la aceeași școală unde studiase și a modelat generații întregi de sculptori români, contribuind esențial la consolidarea sculpturii românești moderne. Stilul său simbolist și expresiv se distinge prin seria „Himerelor” — figuri enigmatice la granița dintre om, animal și vis — și prin lucrarea monumentală „Gigantul”, expusă în Parcul Carol din București, opere care íl situează printre cei mai originali sculptori europeni ai epocii. A murit pe 14 iulie 1932 la București, recunoscut ca un maestru al figurii himerice și al tensiunii interioare a formei.

Paciurea și Brâncuși au fost contemporani și colegi de generație, dar au urmat căi artistice radical opuse: acolo unde Brâncuși a ales abstracția pură, Paciurea a rămas fidel figurativului simbolic, populând sculptura cu ființe fantastice de o expresivitate tulburătoare.

Ion Jalea s-a născut pe 19 mai 1887 în Casimcea, județul Tulcea, și a studiat sculptura la București sub îndrumarea lui Frederic Storck, apoi la Paris, la Academia Julian, avându-l maestru pe Antoine Bourdelle. A luptat în Primul Război Mondial, unde și-a pierdut mâna stângă în luptă, dar această pierdere nu l-a oprit să continue să creeze cu dreapta o operă monumentală de mare forță și virtuozitate. Lucrările sale — între care „Hercule doborând centaurul”, „Monumentul infanteriei” din București și numeroase statui ale personalităților românești — íl plasează printre cei mai importanți sculptori monumentaliști ai țării. Membru titular al Academiei Române din 1963, Jalea a trăit cu demnitate și har artistic până la vârsta de 96 de ani, murind pe 7 noiembrie 1983 la București, lăsând în urmă un muzeu care íi poartă numele la Constanța.

Ion Jalea a continuat să sculpteze timp de peste șase decenii cu o singură mână, după ce o rană de război i-a amputat mâna stângă; longevitatea sa creatoare — activă până aproape de centenar — este considerată ea înșăși un act de voință și iubire față de artă.

Ion Georgescu s-a născut la 18 ianuarie 1856 în București și este considerat primul sculptor modern al României. A studiat la Școala de Belle Arte din București sub îndrumarea lui Karl Storck, apoi și-a desăvârșit formația la Paris, la École des Beaux-Arts și în atelierul sculptorului Eugène Delaplanche. A creat lucrări de referință precum Aruncătorul de lance (1882, bronz) și statuia din marmură albă a lui Gheorghe Asachi, dezvelită în 1890 la Iași. A fost profesor la Școala de Belle Arte din București, formând o generație de sculptori români, și a lăsat lucrări decorative pe fațada Băncii Naționale a României. S-a stins din viață la 30 noiembrie 1898, la numai 42 de ani, înainte de a-și putea împlini pe deplin potențialul artistic.

Pe lângă sculptură, Ion Georgescu a practicat și pictura și acuarela, dovedind o versatilitate artistică remarcabilă pentru epoca sa.

Ion Mincu s-a născut la 20 decembrie 1852 în Focșani și a studiat ingineria la București, apoi arhitectura la École des Beaux-Arts din Paris, unde a obținut diploma în 1884 și a fost distins cu premiul Societății Centrale a Arhitecților Francezi. Întors în țară, a întemeiat stilul neoromânesc, o sinteză originală între arhitectura rurală și cea medievală românească, cu decorațiuni exterioare bogate și elemente de arhitectură religioasă. Lucrările sale emblematice sunt Bufetul de pe Șoseaua Kiseleff (1882–1892, azi restaurantul Doina) și Casa Lahovari (1886), prima construcție semnificativă în stilul neoromânesc. A predat la Școala Superioară de Arhitectură din București între 1898 și 1912 și a condus Societatea Arhitecților Români. A murit la 6 decembrie 1912, lăsând o amprentă definitorie asupra arhitecturii românești moderne.

Ion Mincu a fost și om politic, servind ca deputat în Parlamentul României între 1895 și 1899.

Anghel Saligny s-a născut la 19 aprilie 1854 în Șerbănești, județul Tecuci, dintr-o familie de origine franceză din Alsacia stabilită în România. A studiat la Universitatea din Berlin și la Școala Tehnică Superioară din Charlottenburg, devenind un pionier mondial în proiectarea podurilor metalice și a construcțiilor din beton armat. Opera sa de căpătâi este Podul de la Cernavodă (1895), care traversa Dunărea și brațul Borcea cu o lungime totală de peste 4 km, fiind la momentul inaugurării cel mai lung pod din Europa. A fost ministru al Lucrărilor Publice, membru al Academiei Române și profesor, contribuind fundamental la modernizarea infrastructurii românești. S-a stins din viață la 17 iunie 1925 la București, lăsând în urmă o moștenire inginerească de excepție.

Pentru a demonstra rezistența Podului de la Cernavodă, Anghel Saligny a ordonat să fie trimis primul tren pe pod, asumându-și personal riscul în fața autorităților și a publicului sceptic.

Grigore Cerchez s-a născut la 5 octombrie 1850 în Oșești, Moldova, și a studiat la Paris la École Centrale des Arts et Manufactures, obținând diploma de inginer constructor în 1873. Inițiat în arta arhitecturii de Ion Mincu, a devenit unul dintre susținătorii de seamă ai stilului neoromânesc și ai afirmării specificului național în arhitectură. Printre lucrările sale notabile se numără aripa nouă a Palatului Cotroceni (cu Sala Mare de Recepție), Muzeul Național de Istorie Naturală Grigore Antipa (1904–1908) și Universitatea de Arhitectură din București (1912–1917). A activat ca profesor și a contribuit la formarea arhitecților români de la cumpăna dintre secolele XIX și XX. S-a stins din viață la 14 mai 1927 la București.

Vila Minovici din București, adesea asociată cu familia Cerchez, a fost proiectată de fapt de Cristofi Cerchez (1872–1955), arhitect de origine armeană și un alt reprezentant al aceleiași familii, nu de Grigore Cerchez.

Fidias s-a născut în jurul anului 490 î.Hr. la Atena și a devenit cel mai mare sculptor al Greciei clasice, prieten și colaborator apropiat al omului de stat Pericle. A supravegheat decorațiunile sculpturale ale Partenonului de pe Acropola Atenei și a creat colosala statuie crisoelefantină a Atenei Parthenos, instalată în interiorul templului. Capodopera sa recunoscută de Antichitate a fost statuia crisoelefantină a lui Zeus din Olimpia, considerată una dintre cele Șapte Minuni ale Lumii Antice. A imprimat artei grecești un stil idealist și solemn care a definit canoanele clasicismului pentru secole. Ultimii ani ai vieții sunt înconjurați de mister: acuzat de impietate sau delapidare, ar fi murit în jurul anului 430 î.Hr., fie în închisoare la Atena, fie în exil la Elis.

În atelierul său de la Olimpia, descoperit de arheologi, s-au găsit instrumente de lucru și cioburi de ceramică inscripționate cu numele lui Fidias, confirmând autenticitatea locului de creație al statuii lui Zeus.

Donato di Niccolò di Betto Bardi, cunoscut sub numele de Donatello, s-a născut în jurul anului 1386 la Florența, fiu al unui cardar de lână, și și-a însușit meșteșugul sculpturii lucrând în atelierul lui Lorenzo Ghiberti. A revoluționat arta Renașterii timpurii prin redarea naturalistă a corpului uman, prin stăpânirea reliefului plat (stiacciato) și prin redescoperirea statuii ecvestre monumentale. Cele mai celebre opere ale sale sunt David de bronz (prima statuie în mărime naturală a unui nud masculin din Renaștere) și statuia ecvestră Gattamelata din Padova (prima lucrare de acest gen din Antichitate încoace). A lucrat pentru familia Medici și pentru cele mai importante instituții ecleziastice ale epocii, la Florența, Siena și Padova. S-a stins din viață la 13 decembrie 1466 la Florența și a fost înmormântat în Basilica San Lorenzo, lângă Cosimo de Medici.

Se spune că Donatello vorbea cu sculpturile sale ca și cum ar fi fost ființe vii, iar Michelangelo însuși l-a admirat profund, considerând că nimeni după el nu a mai sculptat cu aceeași forță expresivă.

Gian Lorenzo Bernini s-a nascut la 7 decembrie 1598 la Napoli si a crescut la Roma, unde talentul sau exceptional a fost recunoscut de timpuriu de papa Paul al V-lea si de marele pictor Annibale Carracci. A devenit cel mai mare sculptor al secolului al XVII-lea si creatorul stilului baroc in sculptura, modeland marmura cu o naturalete si un dramatism fara precedent in lucrari ca Apollo si Dafne, Extazul Sfintei Tereza si grupul sculptural al lui David. Ca arhitect, a transformat fata Romei: a proiectat colonada monumentala a Pietei Sfantul Petru, baldachinul din bronz al Bazilicii Sfantul Petru si nenumarate fantani si palate. A lucrat neintrerupt sub opt papi, fiind omul care a dat Romei baroce chipul ei definitiv, si a murit la Roma pe 28 noiembrie 1680, lasand o mostenire artistica fara egal in istoria sculpturii occidentale.

Adevarul este cea mai frumoasa virtute din lume, deoarece el este dezvaluit in cele din urma de timp.

Cand regina Christina a Suediei a sosit la Roma in 1655 dupa convertirea sa la catolicism, Bernini a decorat special Porta del Popolo in onoarea ei, a proiectat trasura care a purtat-o prin oras si a devenit prietenul ei de-a lungul intregii sale vieti.

Filippo Brunelleschi s-a nascut la Florenta in 1377, format initial ca argintar si sculptor, si a devenit parintele arhitecturii Renasterii prin gandirea sa matematica riguroasa si pasiunea pentru antichitatea romana. A redescoperit perspectiva liniara si a aplicat-o revolutionar in arhitectura, punand bazele unui nou limbaj estetic bazat pe proportie si claritate. Capodopera sa ramane cupola Catedralei Santa Maria del Fiore din Florenta, construita intre 1420 si 1436 fara schele de lemn, printr-o tehnica ingenioasa a doua calote concentrice pe care o inventase el insusi. A murit la Florenta pe 15 aprilie 1446 si a fost inmormantat chiar in Catedrala ale carei cupola a incoronat-o, un onor unic in istoria artei florentine.

In 1421, Brunelleschi a devenit prima persoana din istoria lumii occidentale care a primit un brevet de inventie, acordat pentru o barca speciala folosita la transportul marmurei si a altor materiale de constructie pe raul Arno spre santierul cupolei.