Oameni

Un bătrân i-a spus nepotului: „În fiecare om se luptă doi lupi. Unul e mânia, invidia și ura; celălalt e bunătatea, pacea și iubirea.” Băiatul a întrebat: „Și care învinge?” Bătrânul a zâmbit: „Cel pe care îl hrănești.”

Un tată i-a dat fiului iute la mânie o pungă de cuie: la fiecare izbucnire, să bată un cui în gard. Cu timpul, băiatul a învățat să se stăpânească și a scos, rând pe rând, cuiele. „Ai făcut bine”, i-a spus tatăl, „dar gardul rămâne găurit. La fel și rănile din vorbe: iertate, tot lasă o urmă.”

Un drumeț a cerut apă unei femei sărace de la o fântână. Ea i-a dat să bea și l-a lăsat să se odihnească. Plecând, drumețul i-a lăsat o piatră scumpă. Peste puțin s-a întors și a rugat-o: „Dă-mi înapoi piatra și dăruiește-mi, în locul ei, ceva mai de preț — bunătatea care te-a făcut în stare să dai piatra fără să te gândești.”

Se povestește că, întrebat de un prieten de ce zăbovește atâtea zile la o singură cută a veșmântului și la umbra dintr-un colț ferit, Michelangelo ar fi răspuns că sunt fleacuri mărunte. Prietenul l-a mustrat cu blândețe: „Dar fleacurile nu contează.” Maestrul s-a oprit din lucru, a privit marmura și a rostit încet: „Fleacurile fac desăvârșirea, iar desăvârșirea nu este un fleac.” Așa a rămas vorba peste veacuri, ca o candelă aprinsă pentru cei ce lucrează în tăcere. Cine disprețuiește lucrul mărunt nu va atinge niciodată lucrul mare, căci frumusețea se naște din grija pentru ceea ce nimeni nu vede.

Un tânăr a stat îndelung privind cum Michelangelo scotea din bolovanul de marmură un chip de înger. Uimit, l-a întrebat cum de a știut că îngerul se ascunde acolo. Bătrânul meșter a zâmbit și a spus: „Îngerul era deja în piatră; eu doar am dat la o parte tot ce nu era el.” Apoi și-a plecat din nou fruntea peste daltă, ca peste o rugăciune. Așa lucrează și Dumnezeu cu inima omului: nu adaugă, ci curăță, până ce chipul cel adevărat iese la lumină. Uneori a fi cioplit doare, dar sub daltă se ascunde îngerul.