Artă

Puține lucruri au fost făcute de mâinile mele fără să fi fost duse la bun sfârșit cu cea mai mare diligență și dragoste.

Vorbește! De ce nu vorbești?

Marmura din care Michelangelo a cioplit „David” fusese abandonată aproape 40 de ani în curtea catedralei din Florența. Blocul, poreclit „il Gigante”, fusese început și stricat de alți doi sculptori înaintea lui, iar mulți îl socoteau irecuperabil din pricina unei vine subțiri și a formei prea înguste. Michelangelo l-a acceptat la 26 de ani și a scos din el una dintre cele mai celebre statui ale lumii.

„David” nu a ajuns niciodată în locul pentru care fusese gândit inițial, adică pe contraforturile catedralei din Florența, la mare înălțime. Comisia din care făceau parte și Botticelli și Leonardo da Vinci a hotărât în 1504 să-l așeze în piața Signoriei, ca simbol al republicii florentine. Din 1873 originalul se află la Galleria dell’Accademia, iar în piață stă o copie.

„Pietà” din Bazilica Sfântul Petru este singura operă pe care Michelangelo și-a pus vreodată semnătura. Se spune că, auzind cum unii atribuiau lucrarea altui sculptor, a dăltuit pe banda de peste pieptul Fecioarei inscripția în latină care spune că a făcut-o Michelangelo Buonarroti din Florența. Ar fi regretat apoi izbucnirea de mândrie și nu ar mai fi semnat nimic.

Când a sculptat „Pietà”, Michelangelo avea doar în jur de 23-24 de ani. Fecioara pare izbitor de tânără, aproape mai tânără decât fiul mort din brațele ei; artistul ar fi explicat, potrivit lui Condivi, că puritatea și feciorelnicia păstrează trupul neatins de trecerea vremii.

În 1972, „Pietà” a fost atacată cu un ciocan de geologul Laszlo Toth, care striga că este Iisus Hristos. Au fost sparte peste 50 de fragmente, iar Fecioarei i s-au rupt brațul stâng, nasul și o parte din pleoapă. Restaurarea minuțioasă a durat luni întregi, iar de atunci opera este protejată de un panou de sticlă blindată.

„Moise”, sculptat pentru mormântul papei Iulius al II-lea, poartă pe frunte două protuberanțe asemenea unor coarne. Ele provin dintr-o traducere latină a Bibliei în care cuvântul ebraic pentru „rază de lumină” a fost redat prin „cornut”, adică purtător de coarne. Astfel, o confuzie de traducere s-a preschimbat în marmură.

Mormântul lui Iulius al II-lea, pentru care era destinat „Moise”, fusese proiectat inițial ca un monument uriaș cu zeci de statui. Din pricina lipsei de bani și a nesfârșitelor amânări, proiectul a fost redus drastic de-a lungul a aproape 40 de ani, iar Michelangelo îl numea „tragedia mormântului”. Varianta finală, mult mai modestă, se află în biserica San Pietro in Vincoli din Roma.

Cei doi „Sclavi” pe care Michelangelo îi cioplise tot pentru mormântul lui Iulius al II-lea au ajuns până la urmă în afara Italiei: „Sclavul înlănțuit” și „Sclavul murind” sunt astăzi la Muzeul Luvru din Paris. Artistul îi dăruise unui prieten florentin, iar aceștia au trecut apoi în colecția regelui Franței.

„Prizonierii” neterminați de la Galleria dell’Accademia par să se lupte să iasă din blocul brut de marmură. Ei ilustrează perfect ideea lui Michelangelo despre sculptură ca eliberare a figurii deja ascunse în piatră; suprafețele lăsate rugoase și abia degroșate arată chiar urmele dălții și metoda lui de lucru.

Pentru mormintele familiei Medici din Sagrestia Nuova a bisericii San Lorenzo, Michelangelo a cioplit alegoriile timpului: „Ziua” și „Noaptea”, „Zorii” și „Amurgul”. Figura „Nopții”, o femeie adormită, este însoțită de o mască, o bufniță și un buchet de maci, simboluri ale somnului și ale visului.

Michelangelo cerea marmură de cea mai bună calitate și petrecea luni întregi în carierele de la Carrara alegând personal blocurile. Papa i-a încredințat chiar sarcina de a deschide un drum și de a exploata cariere noi la Pietrasanta, o muncă istovitoare de logistică pe care artistul o resimțea ca pe o pierdere de timp furat sculpturii.

Michelangelo prefera cioplitul „di levare”, adică prin scoaterea materiei, atacând de regulă blocul dinspre față spre spate, ca și cum figura ar fi ieșit treptat dintr-o baie de apă. Această metodă, opusă modelării în lut care adaugă materie, îl deosebea de mulți contemporani și explică de ce operele lui neterminate arată chipuri limpezi și spate abia schițate.

Una dintre primele lucrări păstrate ale lui Michelangelo, „Bătălia centaurilor”, este un relief în marmură realizat pe când era adolescent, în casa lui Lorenzo de’ Medici. Artistul l-a păstrat toată viața și, la bătrânețe, i-ar fi spus biografului său că, privindu-l, regreta că nu s-a dedicat cu totul sculpturii.

„Bacchus”, sculptat de tânărul Michelangelo la Roma, îl înfățișează pe zeul vinului cu o postură ușor nesigură, clătinându-se, cu privirea tulbure. Este o îndrăzneală rară pentru epocă: o statuie care redă în marmură însăși starea de beție, cu trupul moale și instabil al celui care a băut prea mult.

În ultimii ani de viață, Michelangelo a lucrat la „Pietà Rondanini”, o operă rămasă neterminată la care mai cioplea, se spune, cu doar câteva zile înainte de moarte, la aproape 89 de ani. Figurile alungite și abia desprinse din piatră ale acestei ultime lucrări par să anunțe o sensibilitate cu totul modernă, foarte diferită de perfecțiunea tinereții sale.

Cel mai mare artist nu are nicio idee pe care un singur bloc de marmură să nu o cuprindă deja în sine, iar mâna care ascultă intelectul este singura care poate ajunge la ea.

În grupul „Apollo și Dafne” al lui Gian Lorenzo Bernini (1622-1625), degetele Dafnei se prefac deja în crengi, iar tălpile prind rădăcini, totul cioplit dintr-un singur bloc de marmură. Frunzele de dafin și scoarța sunt lucrate atât de subțire încât devin translucide la lumină, o performanță tehnică rămasă uimitoare până astăzi.

Pentru a atenua caracterul senzual al operei „Apollo și Dafne”, cardinalul Scipione Borghese, comanditarul, a pus să se graveze pe soclu un distih moralizator scris de viitorul papă Urban al VIII-lea (Maffeo Barberini). Versul latin avertizează că cel ce urmărește plăcerile fugare culege doar frunze și fructe amare.

„Extazul Sfintei Tereza” din capela Cornaro (biserica Santa Maria della Vittoria, Roma) nu e doar un grup sculptat, ci o adevărată punere în scenă: Bernini a ascuns o fereastră cu geam galben deasupra, care aruncă lumină pe razele aurite ce coboară spre sfântă. Pe pereții laterali, membrii familiei Cornaro sunt sculptați ca spectatori în loje de teatru care privesc scena.

Scena reprezentată de Bernini urmează îndeaproape autobiografia Terezei de Ávila, care descrie un înger ce îi străpunge inima cu o săgeată de aur, lăsând-o cuprinsă de o durere atât de dulce încât nu ar fi vrut să înceteze. Sculptorul a redat momentul cu o expresie ambiguă, între suferință mistică și extaz, care a stârnit interpretări aprinse de secole.

Baldachinul din bronz de peste altarul central al bazilicii Sfântul Petru, ridicat de Bernini între 1623 și 1634, are aproape 29 de metri înălțime, cât o clădire de nouă etaje. Coloanele răsucite (solomonice) imită coloanele antice despre care se credea că proveneau din Templul lui Solomon din Ierusalim.

Pentru a turna în bronz uriașul baldachin, papa Urban al VIII-lea Barberini a ordonat topirea grinzilor de bronz care întăriseră timp de secole porticul Panteonului antic. Fapta a dat naștere celebrei zeflemele romane „Quod non fecerunt barbari, fecerunt Barberini” — ceea ce barbarii nu au făcut, au făcut Barberinii.

În Fântâna celor Patru Fluvii din Piața Navona, Bernini a personificat patru mari râuri de pe patru continente: Nilul, Gangele, Dunărea și Rio de la Plata. Statuia Nilului își acoperă capul cu un văl, detaliu explicat prin faptul că, la acea vreme, izvoarele Nilului erau încă necunoscute europenilor.

O legendă romană spune că figura fluviului Rio de la Plata ridică brațul îngrozită ca să nu se prăbușească peste ea fațada bisericii Sant'Agnese, proiectată de rivalul lui Bernini, Francesco Borromini. Povestea e savuroasă, dar falsă din punct de vedere cronologic: fântâna a fost terminată înainte ca fațada lui Borromini să fie ridicată.

Grupul „Răpirea Proserpinei” (1621-1622), sculptat de Bernini pe când avea abia douăzeci și trei de ani, conține unul dintre cele mai celebre detalii din istoria marmurei: degetele lui Pluto se afundă în coapsa moale a Proserpinei, făcând piatra dură să pară carne care cedează sub apăsare.

Bernini a sculptat „David” (1623-1624) surprinzând momentul de maximă tensiune, cu praștia încordată și trupul răsucit gata să arunce piatra, în răspăr cu Davizii statici și meditativi ai Renașterii. Se spune că, pentru chipul crispat al eroului, artistul și-a studiat propria figură într-o oglindă ținută de cardinalul Maffeo Barberini.

„Milo din Crotona” al lui Pierre Puget (1671-1682), astăzi la Luvru, îl înfățișează pe atletul antic prins cu mâna într-un trunchi de copac și sfâșiat de un leu, o compoziție de o violență dramatică rar întâlnită. Statuia i-a plăcut atât de mult regelui Ludovic al XIV-lea încât, potrivit relatărilor de la curte, regina însăși ar fi fost mișcată până la lacrimi.

Pierre Puget, născut la Marsilia în 1620, și-a început cariera sculptând ornamente pentru pupele galerelor din porturile Toulon și Marsilia. Această ucenicie în decorația navală baroc-monumentală i-a format acel simț al mișcării ample și al reliefului dramatic care avea să îl facă numit „Michelangelo al Franței”.