Călătorii

Terasele de orez din Banaue urcă în trepte verzi pe coastele munților, săpate de mâna omului acum mii de ani. Oglindite în apă, par o scară nesfârșită ce urcă spre nori.

În pădurea de bambus din Arashiyama, tulpinile înalte se leagănă lin și lasă lumina să cadă în fâșii verzui. Când vântul le mângâie, foșnetul lor pare o șoaptă venită de departe.

La Petra, orașul cioplit direct în stânca trandafirie, treci printr-un defileu îngust și tăcut până când, deodată, se deschide fațada Tezaurului. Simți cum vechimea respiră din piatră, iar liniștea deșertului iordanian îți așază gândurile în ordine.

La Angkor Wat, în zori, soarele urcă încet peste turnurile de piatră oglindite în apă, iar jungla cambodgiană pare că își ține răsuflarea. Este cel mai mare așezământ religios din lume și, pășind pe lespezile lui, simți greutatea blândă a rugăciunilor de veacuri.

Pompei te primește ca un oraș oprit brusc din mers, îngropat de cenușa Vezuviului și readus la lumină după secole. Umbli pe străzile lui pietruite și, printre case și fresce, înțelegi cât de aproape sunt viața de fiecare zi și veșnicia.

Pe Acropola Atenei, Parthenonul stă drept și senin deasupra orașului, scăldat în lumina aurie a Greciei. Coloanele lui de marmură par să susțină nu doar un templu, ci însăși ideea de frumusețe pe care omenirea o caută de atâta vreme.

Colosseumul din Roma se ridică maiestuos în inima orașului etern, cu arcadele lui roase de timp și pline de povești. Stând sub arcele lui de travertin, auzi parcă ecoul mulțimilor de odinioară și te minunezi de cât poate dura mâna omului.

Piramidele din Giza se înalță din nisipurile Egiptului ca niște munți așezați de mâna omului, veghind neclintite de peste patru milenii. Alături de Sfinxul tăcut, ele îți amintesc cât de mică e o viață și cât de mare e dorul nostru de nemurire.

La Persepolis, capitala de gală a vechilor perși, scările de piatră poartă încă procesiunile dăltuite ale popoarelor venite cu daruri. Printre coloanele frânte și lei înaripați, simți splendoarea unui imperiu apus și liniștea platoului iranian.

Efesul își desfășoară străzile de marmură sub soarele Anatoliei, cu fațada bibliotecii lui Celsus înălțându-se ca o dantelă de piatră. Pășind pe unde umblau odinioară negustori și filozofi, orașul acesta grecesc și roman te învăluie într-o pace veche.

La Chichén Itzá, piramida lui Kukulcán se ridică geometrică și tăcută în inima junglei din Yucatán. La echinocții, umbra desenează pe trepte un șarpe ce coboară, iar priceperea mayașilor în stele și numere te lasă cu inima plină de mirare.

Stonehenge stă singuratic în câmpia verde a Angliei, cercul lui de pietre uriașe înfruntând vânturile de mii de ani. Nimeni nu știe pe deplin taina lui, și tocmai de aceea, privindu-l în lumina blândă a apusului, te cuprinde o smerenie caldă.

Marele Zid Chinezesc se unduiește peste creste și văi cât vezi cu ochii, ca un balaur de piatră adormit pe spinarea munților. Urcând treptele lui abrupte, înțelegi ce poate ridica răbdarea a nenumărate mâini de-a lungul veacurilor.

La Cartagina, deasupra mării albastre a Tunisiei, ruinele orașului punic și roman se odihnesc printre pini și coloane căzute. Aici a fost cândva rivala Romei, iar acum doar briza sărată și liniștea îți vorbesc despre măreția care trece.

Palmyra se întindea ca o perlă a deșertului sirian, cu coloanele ei drepte străjuind vechiul drum al caravanelor. Chiar și rănită de vremuri, cetatea aceasta a Zenobiei păstrează o noblețe tăcută, ca o rugăciune scrisă în piatră aurie.

Templele megalitice din Malta, precum Ħaġar Qim și Mnajdra, sunt mai vechi decât piramidele și decât Stonehenge, ridicate din blocuri uriașe pe malul mării. Stând între pietrele lor rotunjite de vânt, atingi cu palma cea mai veche credință a omului.

Mohenjo-daro, în valea Indusului, a fost un oraș limpede și bine rânduit acum aproape cinci milenii, cu străzi drepte și fântâni. Umblând printre zidurile lui de cărămidă arsă, te minunezi de o civilizație care știa deja taina ordinii și a curățeniei.

Teotihuacán se deschide larg în valea Mexicului, cu Aleea Morților ce leagă Piramida Soarelui de cea a Lunii. Urcând treptele abrupte spre cer, în orașul acesta pe care aztecii îl socoteau făurit de zei, te simți deodată mic și înălțat totodată.

La Bagan, în câmpia Myanmarului, mii de temple și pagode de cărămidă răsar din ceață în zorii aurii ca o pădure de rugăciuni. Privind de sus cum se aprinde câmpia sub soare, inima ți se umple de o liniște caldă, aproape sfântă.

Zidul lui Hadrian șerpuiește peste dealurile verzi ale nordului Angliei, granița de piatră a Imperiului Roman la marginea lumii cunoscute. Mergând pe urma lui, prin vânt și iarbă, simți singurătatea și curajul soldaților de la capătul stăpânirii.

La Tikal, în adâncul junglei din Guatemala, piramidele mayașe străpung coroanele copacilor și se scaldă în strigătul maimuțelor urlătoare. Din vârful unui templu, deasupra mării de verdeață, privești o lume pierdută și regăsită deopotrivă.

Marile temple de la Baalbek, în valea libaneză a Bekaa, uimesc prin coloanele uriașe ale templului lui Jupiter și prin pietrele cioplite cât o casă. Stând la umbra lor, te întrebi cu bucurie cum au ridicat oamenii de demult asemenea minune.

Marele templu de la Abu Simbel, săpat în stâncă de faraonul Ramses al II-lea, veghează peste apele Nilului cu patru statui colosale. De două ori pe an soarele pătrunde până în adânc și luminează chipurile din sanctuar, o taină a pietrei și a luminii.

Marele Zimbabwe își înalță zidurile curbe de piatră fără mortar în inima savanei africane, mărturie a unei împărății înfloritoare de odinioară. Printre turnurile și incintele lui rotunde, descoperi o măreție ce prea des a fost trecută cu vederea.

Cetatea Alba a Petrei nabateene are și un frate mai puțin știut la Hegra, în deșertul Arabiei Saudite, cu morminte dăltuite falnic în stâncile roșcate. Singurătatea nisipurilor și tăcerea criptelor te așază, fără să vrei, într-o rugăciune.

La Delfi, agățat pe coasta muntelui Parnas, se afla cândva buricul lumii grecești și oracolul înaintea căruia se pleca chiar și regii. Printre coloanele templului lui Apollo și priveliștea văii cu măslini, simți de ce era socotit un loc sfânt.

La Manarola, în Cinque Terre, casele colorate se agață de stânci deasupra mării ca un buchet de flori uitat de cineva pe marginea Mediteranei. Seara, când soarele coboară în apă, satul pare pictat cu mâna caldă a unui zugrav grăbit să prindă lumina.

La Alberobello, căsuțele „trulli” cu acoperișuri conice albe stau înșirate ca niște ciuperci de poveste ieșite după ploaie. E un loc unde parcă timpul s-a oprit să asculte cântecul liniștii dintre ziduri văruite.

San Gimignano își înalță turnurile de piatră spre cerul Toscanei, ca degetele unei rugăciuni de veacuri. Printre podgorii și chiparoși, orășelul medieval te primește cu o tăcere aurie, ca dintr-o icoană veche.

Varenna, pe malul lacului Como, e un pumn de case rozalii adunate lângă apa liniștită, cu terase pline de mușcate și bărci legănate la mal. Aici, muntele și lacul se privesc în tăcere, iar sufletul găsește un răgaz binecuvântat.