Oameni

Antonio Canova s-a nascut la 1 noiembrie 1757 la Possagno, in Republica Venetiei, intr-o familie de cioplitori in piatra, si a fost crescut de bunicul sau patern dupa moartea timpurie a tatalui sau. Talentul sau a atras atentia familiei nobiliare Falier, care i-a finantata educatia, iar mutarea la Roma in 1780 i-a definit stilul neoclasic: forme pure, seninatatate olimpica si o exceptie a marmurei de o rafinare unica. Capodoperele sale, Psyche reinviata de sarutul lui Amor, Cele Trei Gratii si monumentele funerare papale, l-au consacrat ca cel mai mare sculptor al epocii sale in intreaga Europa, admirat de Napoleon, de tarini si de principi deopotriva. Dupa infrangerea lui Napoleon, Canova a intreprins o misiune diplomatica la Paris, reusind sa negocieze returnarea in Italia a sute de opere de arta jefuite, fapt pentru care a primit titlul de marchiz; a murit la Venetia pe 13 octombrie 1822.

Dupa infrangerea lui Napoleon, Canova a mers personal la Paris ca ambasador cultural si a negociat returnarea a peste 200 de opere de arta jefuite din Italia de catre armata franceza, inclusiv capodopere ale lui Rafael si Titian; pentru acest act de patrimoniu, papa Pius al VII-lea l-a inobilat cu titlul de Marchiz de Ischia.

Grupul „Amor și Psyche” al lui Antonio Canova, sculptat în marmură între 1787 și 1793, surprinde clipa dinaintea sărutului, nu sărutul propriu-zis. Comanda venise de la colonelul englez John Campbell, iar astăzi versiunea principală se află la Muzeul Luvru, adusă acolo după ce a intrat în colecțiile lui Joachim Murat.

Pentru a da marmurii un aspect viu, Canova avea obiceiul de a-și lustrui suprafețele cu un praf fin și, se spune, de a le trata cu o patină ușoară colorată care să imite pielea. Lucra la lumina lumânărilor mișcate în jurul statuii, ca să studieze cum cad umbrele pe forme.

În „Paolina Borghese ca Venus învingătoare” (1804–1808), Canova a înfățișat-o pe sora lui Napoleon întinsă, cu bustul dezgolit, ținând mărul lui Paris. Când a fost întrebată cum a putut poza astfel, se povestește că Paolina ar fi răspuns cu seninătate că în atelier era foc și nu-i era frig.

Canova a acceptat să sculpteze un colosal Napoleon nud, „Napoleon ca Marte pacificatorul”, înfățișându-l ca zeu antic. Împăratul însuși a găsit rezultatul prea atletic și indecent, iar statuia a ajuns în cele din urmă în Anglia, la reședința ducelui de Wellington, unde se află și astăzi.

Grupul „Cei trei Grații” al lui Canova există în mai multe versiuni. Una dintre ele a fost comandată de John Russell, duce de Bedford, iar în secolul XX a fost în centrul unei dispute între muzee britanice; astăzi este deținută în comun de Victoria and Albert Museum și National Galleries of Scotland, care o expun pe rând.

Sculptorii neoclasici, printre care Canova, foloseau adesea „mașina de punctat”, un dispozitiv cu ace care permitea transferul precis al proporțiilor de la modelul în ipsos la blocul de marmură. Astfel, maestrul modela în lut și gips, iar cioplirea brută în piatră o făceau adesea meșteri din atelier.

Monumentul funerar al arhiducesei Maria Cristina, ridicat de Canova la Viena, are forma neobișnuită a unei piramide de marmură cu o ușă întunecată spre care se îndreaptă un cortegiu de figuri jelinde. Este considerat una dintre cele mai originale invenții funerare ale neoclasicismului.

După moartea lui Canova, în 1822, s-a repetat un gest antic: inima i-a fost păstrată separat, într-o urnă, iar corpul îngropat în orașul natal Possagno. Urna cu inima se află într-un monument piramidal din bazilica Santa Maria Gloriosa dei Frari din Veneția, monument inspirat chiar de propriile sale proiecte funerare.

Marmura este deja vie de când Praxitele a atins-o

Fiu de cioplitor în piatră din Possagno, Antonio Canova a crescut cu dalta în mână și a ajuns cel mai mare sculptor neoclasic al vremii sale. Marmura lui pare vie, moale ca o carne adevărată, îmblânzind răceala anticului fără să cadă în teatralul barocului. „Psyche readusă la viață de sărutul lui Cupidon” și „Cele trei Grații” rămân icoane ale gingășiei sculptate în piatră. A dăltuit deopotrivă morminte de papi și chipuri de împărați, printre care Napoleon. La moartea sa, în 1822, orașe întregi — Roma, Veneția, Possagno — l-au plâns ca pe un fiu al lor.