Oameni

Știai că statuia „David” a lui Michelangelo a fost cioplită dintr-un bloc de marmură pe care alți sculptori îl abandonaseră? Piatra, poreclită „Uriașul”, zăcuse ani buni în curtea catedralei din Florența, considerată defectă și prea îngustă. Michelangelo a preluat-o la doar 26 de ani și a scos din ea o statuie înaltă de peste cinci metri, dăltuind un David tânăr, încordat, în clipa de dinaintea luptei cu Goliat.

Din carierele de la Carrara, în Toscana, se scoate de peste două mii de ani o marmură albă și fină, folosită încă din vremea Romei antice. Din ea a cioplit Michelangelo Davidul și Pietà, alegând el însuși blocurile la fața locului, fiindcă spunea că statuia se află deja ascunsă în piatră și el doar înlătură prisosul. Aceleași cariere lucrează și astăzi.

Grupul statuar „Laocoon și fiii săi”, descoperit la Roma în 1506 într-o vie de pe Esquilin, l-a chemat de urgență pe Michelangelo să îl vadă. Pliniu cel Bătrân o lăudase deja în antichitate ca fiind superioară oricărei alte opere de pictură sau bronz, atribuind-o sculptorilor rodieni Agesandros, Polydoros și Athanodoros.

Brațul drept al lui Laocoon a lipsit secole întregi, iar restaurările renascentiste i-l reconstruiau întins triumfal în sus. În 1906, arheologul Ludwig Pollak a găsit întâmplător un fragment de braț de marmură la un anticar roman; decenii mai târziu s-a confirmat că aparținea grupului, iar brațul era de fapt îndoit înapoi, spre cap, exact cum bănuise Michelangelo.

Știai că vestitul grup „Laocoon și fiii săi”, dezgropat la Roma în 1506, a fost identificat aproape imediat drept opera pe care Pliniu cel Bătrân o lăudase ca fiind mai presus de orice altă operă de pictură ori sculptură? Michelangelo însuși a alergat să o vadă în ziua descoperirii. Recunoașterea a fost posibilă tocmai fiindcă Pliniu scrisese, cu veacuri înainte, că era cioplită din marmură de sculptorii rodieni Hagesandros, Polydoros și Athanodoros.

Denumirea „Porțile Paradisului” dată de Michelangelo ușii de est a Baptisteriului nu se referea inițial la frumusețea ei cerească. „Paradiso” era numele spațiului dintre catedrală și baptisteriu, iar ușa dădea spre acea zonă. Sensul de laudă a apărut pentru că numele s-a potrivit uimitor cu splendoarea reliefurilor aurite.

Marmura din care Michelangelo a cioplit „David” fusese abandonată aproape 40 de ani în curtea catedralei din Florența. Blocul, poreclit „il Gigante”, fusese început și stricat de alți doi sculptori înaintea lui, iar mulți îl socoteau irecuperabil din pricina unei vine subțiri și a formei prea înguste. Michelangelo l-a acceptat la 26 de ani și a scos din el una dintre cele mai celebre statui ale lumii.

„Pietà” din Bazilica Sfântul Petru este singura operă pe care Michelangelo și-a pus vreodată semnătura. Se spune că, auzind cum unii atribuiau lucrarea altui sculptor, a dăltuit pe banda de peste pieptul Fecioarei inscripția în latină care spune că a făcut-o Michelangelo Buonarroti din Florența. Ar fi regretat apoi izbucnirea de mândrie și nu ar mai fi semnat nimic.

Când a sculptat „Pietà”, Michelangelo avea doar în jur de 23-24 de ani. Fecioara pare izbitor de tânără, aproape mai tânără decât fiul mort din brațele ei; artistul ar fi explicat, potrivit lui Condivi, că puritatea și feciorelnicia păstrează trupul neatins de trecerea vremii.

Mormântul lui Iulius al II-lea, pentru care era destinat „Moise”, fusese proiectat inițial ca un monument uriaș cu zeci de statui. Din pricina lipsei de bani și a nesfârșitelor amânări, proiectul a fost redus drastic de-a lungul a aproape 40 de ani, iar Michelangelo îl numea „tragedia mormântului”. Varianta finală, mult mai modestă, se află în biserica San Pietro in Vincoli din Roma.

Cei doi „Sclavi” pe care Michelangelo îi cioplise tot pentru mormântul lui Iulius al II-lea au ajuns până la urmă în afara Italiei: „Sclavul înlănțuit” și „Sclavul murind” sunt astăzi la Muzeul Luvru din Paris. Artistul îi dăruise unui prieten florentin, iar aceștia au trecut apoi în colecția regelui Franței.

„Prizonierii” neterminați de la Galleria dell’Accademia par să se lupte să iasă din blocul brut de marmură. Ei ilustrează perfect ideea lui Michelangelo despre sculptură ca eliberare a figurii deja ascunse în piatră; suprafețele lăsate rugoase și abia degroșate arată chiar urmele dălții și metoda lui de lucru.

Pentru mormintele familiei Medici din Sagrestia Nuova a bisericii San Lorenzo, Michelangelo a cioplit alegoriile timpului: „Ziua” și „Noaptea”, „Zorii” și „Amurgul”. Figura „Nopții”, o femeie adormită, este însoțită de o mască, o bufniță și un buchet de maci, simboluri ale somnului și ale visului.

Michelangelo cerea marmură de cea mai bună calitate și petrecea luni întregi în carierele de la Carrara alegând personal blocurile. Papa i-a încredințat chiar sarcina de a deschide un drum și de a exploata cariere noi la Pietrasanta, o muncă istovitoare de logistică pe care artistul o resimțea ca pe o pierdere de timp furat sculpturii.

Michelangelo prefera cioplitul „di levare”, adică prin scoaterea materiei, atacând de regulă blocul dinspre față spre spate, ca și cum figura ar fi ieșit treptat dintr-o baie de apă. Această metodă, opusă modelării în lut care adaugă materie, îl deosebea de mulți contemporani și explică de ce operele lui neterminate arată chipuri limpezi și spate abia schițate.

Una dintre primele lucrări păstrate ale lui Michelangelo, „Bătălia centaurilor”, este un relief în marmură realizat pe când era adolescent, în casa lui Lorenzo de’ Medici. Artistul l-a păstrat toată viața și, la bătrânețe, i-ar fi spus biografului său că, privindu-l, regreta că nu s-a dedicat cu totul sculpturii.

„Bacchus”, sculptat de tânărul Michelangelo la Roma, îl înfățișează pe zeul vinului cu o postură ușor nesigură, clătinându-se, cu privirea tulbure. Este o îndrăzneală rară pentru epocă: o statuie care redă în marmură însăși starea de beție, cu trupul moale și instabil al celui care a băut prea mult.

În ultimii ani de viață, Michelangelo a lucrat la „Pietà Rondanini”, o operă rămasă neterminată la care mai cioplea, se spune, cu doar câteva zile înainte de moarte, la aproape 89 de ani. Figurile alungite și abia desprinse din piatră ale acestei ultime lucrări par să anunțe o sensibilitate cu totul modernă, foarte diferită de perfecțiunea tinereții sale.

Pierre Puget, născut la Marsilia în 1620, și-a început cariera sculptând ornamente pentru pupele galerelor din porturile Toulon și Marsilia. Această ucenicie în decorația navală baroc-monumentală i-a format acel simț al mișcării ample și al reliefului dramatic care avea să îl facă numit „Michelangelo al Franței”.

Marmura albă folosită de Michelangelo pentru David a fost extrasă din carierele de la Carrara, în Toscana, unde se sculptează piatra de peste două milenii. Chiar și astăzi, blocurile se desprind din munte cu fire de oțel și abraziv, iar prețul unui bloc de statuar depinde de lipsa venelor și a incluziunilor cenușii.

Blocul de marmură din care Michelangelo a cioplit statuia David fusese abandonat aproape patruzeci de ani, considerat defect după ce alți sculptori începuseră și renunțaseră la el. Contemporanii îl numeau „il Gigante”, iar când Michelangelo l-a preluat, în 1501, marmura era deja parțial degroșată și expusă intemperiilor.