Artă

Acuarela „Casa de lângă iaz” (Weiherhaus / Haus am Weiher), din jurul anului 1496, surprinde o locuință oglindindu-se liniștit într-un heleșteu, sub un cer în amurg. Se crede că înfățișează un colț din împrejurimile Nürnbergului. Delicatețea reflexiei în apă arată deja stăpânirea deplină a transparenței specifice acuarelei.

Se spune că Turner cerea uneori ca fereastra atelierului să fie luminată în așa fel încât culorile să pară aproape topite în ceață. Obsesia lui pentru lumină era atât de mare încât contemporanii îl porecliseră „pictorul luminii”. Acuarela era mediul în care putea prinde cel mai repede o strălucire de moment, înainte ca ea să dispară.

Turner obișnuia să lucreze în serie pe hârtie umezită dinainte, pictând mai multe acuarele în paralel pentru a prinde efecte atmosferice asemănătoare. Contemporanii povesteau că le începea toate deodată, ca și cum ar fi „udat vremea” pe hârtie. Aceste foi de studiu se numesc adesea „color beginnings”, adică începuturi de culoare.

Pentru a reda strălucirea cerului și a apei, Turner îndepărta pigmentul deja uscat prin răzuire și frecare, lăsând albul hârtiei să scânteieze ca lumina propriu-zisă. Se povestește că folosea unghia, lama și chiar degetul umezit. În acuarelă, albul cel mai luminos nu este o culoare, ci hârtia lăsată neatinsă.

În tinerețe, Turner a lucrat alături de prietenul său Thomas Girtin, colorând gravuri și copiind acuarele în casa doctorului Thomas Monro. Girtin a murit tânăr, la doar 27 de ani, iar despre el Turner ar fi spus cuvinte de mare prețuire. Amândoi au ajutat la transformarea acuarelei dintr-o simplă „schiță colorată” într-o artă de sine stătătoare.

Turner a călătorit în repetate rânduri pe continent, umplând caiete de schițe cu acuarele rapide din Elveția, Italia și de-a lungul Rinului. Micuțele carnete îi încăpeau în buzunar, iar el nota culoarea cerului aproape ca un jurnal de vreme. Multe tablouri mari din atelier s-au născut, ani mai târziu, din aceste însemnări de călătorie.

Venezia l-a fascinat pe Turner ca niciun alt oraș, iar acuarelele sale de acolo par făcute aproape numai din lumină și abur. Contururile clădirilor se dizolvă în reflexii pe lagună, ca și cum piatra ar fi devenit ceață colorată. Aceste foi sunt printre cele mai iubite din întreaga sa operă pe hârtie.

În acuarelele lui Turner, cerul ocupă adesea cea mai mare parte a foii, iar pământul se reduce la o fâșie subțire la bază. Această alegere transformă atmosfera în adevăratul subiect al lucrării. Norii, ceața și soarele devin personaje, nu simplu fundal.

Turner a folosit gume și hârtii pregătite pentru a rezerva zonele de lumină, dar și tehnica de a „ridica” pigmentul cu o cârpă sau un burete umed. Astfel putea scoate din cerul deja pictat un soare orbitor sau o rază de lumină. În acuarelă, a scoate culoare poate fi la fel de important ca a o pune.

Multe dintre acuarelele lui Turner au fost create ca modele pentru gravuri destinate publicării, de pildă în seria „Picturesque Views in England and Wales”. Gravorii traduceau culoarea și lumina în linii și tonuri de cerneală. Astfel, atmosfera pictată de Turner ajungea în case din toată Anglia, sub formă tipărită.

Fiind lucrări pe hârtie și sensibile la lumină, multe acuarele ale lui Turner sunt expuse doar pentru perioade limitate, apoi lăsate să se „odihnească” în depozit. Expunerea prelungită poate estompa pigmenții delicați. De aceea, cine vrea să le vadă trebuie adesea să prindă anumite expoziții temporare.

Se povestește că, în ultimii ani, Turner era atât de îndrăgostit de efectele de lumină încât unele foi par aproape abstracte, dizolvate complet în galben, portocaliu și alb. Criticii vremii nu știau mereu ce să creadă despre ele. Astăzi, tocmai aceste lucrări sunt privite ca deschideri spre pictura modernă.

În acuarelă, tehnica „wet-on-wet”, adică culoare umedă pe hârtie umedă, lasă pigmenții să se întrepătrundă singuri, producând treceri fine de la o culoare la alta. Turner o folosea magistral pentru ceruri și ceață, unde nicio linie fermă nu trebuia să se vadă. Rezultatul este senzația că atmosfera respiră pe hârtie.

Culorile de acuarelă din secolul al XIX-lea erau adesea vândute în „cake”-uri uscate, mici pastile de culoare pe care artistul le uda cu pensula. Progresul chimic a adus treptat pigmenți mai stabili și mai luminoși. Pictori precum Turner au profitat de noile albastruri și galbenuri pentru a împinge lumina din peisaj și mai departe.

Soarele este Dumnezeu

Interesul lui Turner pentru cer nu era doar poetic, ci și studios: peisagiștii englezi ai vremii observau cu atenție tipurile de nori și schimbările de vreme. Studiile lor de cer, adesea în acuarelă, uneau observația științifică cu emoția. Astfel, un nor bine privit devenea și adevăr, și frumusețe.

Prin lucrul său, Turner a ajutat la ridicarea prestigiului acuarelei în Anglia, într-o vreme când pictura în ulei era considerată superioară. Societățile de acuareliști înființate în secolul al XIX-lea au organizat expoziții dedicate exclusiv acestui mediu. Așa, „schița colorată” a devenit o artă demnă de propriile ei galerii.

Paul Sandby a fost numit adesea „părintele acuarelei engleze”. Înainte de a se dedica peisajului, a lucrat ca desenator topografic pentru Ordnance Survey în Scoția, ridicând hărți în Highlands după răscoala iacobită din 1745. Această disciplină a măsurătorii exacte a dat lucrărilor sale de mai târziu o precizie topografică rară.

Thomas Girtin a murit tânăr, la doar 27 de ani, în 1802. Se spune că prietenul și rivalul său, J. M. W. Turner, ar fi rostit după moartea lui cuvinte de mare admirație privind talentul acestuia. Girtin apucase totuși să schimbe fața acuarelei, renunțând la vechea metodă a desenului colorat monocrom peste care se aplicau spălări.

Lucrarea „The White House at Chelsea” (1800) a lui Girtin este considerată una dintre capodoperele acuarelei britanice. Punctul luminos al casei albe, lăsat neatins, este de fapt hârtia goală strălucind prin restul compoziției întunecate — o dovadă că în acuarelă albul cel mai pur nu se pictează, ci se rezervă.

Vechea metodă engleză de peisaj presupunea întâi un desen amănunțit în tuș sau cerneală, apoi spălări subțiri de gri-albăstrui pentru umbre și abia la urmă culori locale slabe. Girtin și contemporanii lui au abandonat acest schelet, pictând direct cu culoare pe hârtie umedă, ceea ce a dat acuarelei prospețimea și transparența pentru care e iubită astăzi.

John Sell Cotman a lucrat mult în comitatul Norfolk și a devenit una dintre figurile centrale ale Școlii de la Norwich. Acuarelele sale se remarcă prin suprafețe largi și plate de culoare, aproape geometrice, așezate ca niște plăci suprapuse — o modernitate care i-a fost recunoscută pe deplin abia mult după moarte.

„Greta Bridge” a lui Cotman, inspirată de o călătorie în Yorkshire, este una dintre cele mai admirate acuarele engleze. Cotman a revenit la același motiv al podului peste râu în mai multe versiuni; simplitatea aproape abstractă a formelor și liniștea apei fac din ea un reper al genului.

Alexander Cozens a propus o metodă neobișnuită de a naște peisaje: „blot drawings”, pete de tuș aruncate aparent la întâmplare pe hârtie, din care artistul descoperea apoi o compoziție. A publicat metoda într-un tratat la sfârșitul secolului al XVIII-lea, anticipând ideea că hazardul poate declanșa imaginația.

John Robert Cozens, fiul lui Alexander, a călătorit prin Alpi și Italia și a adus în acuarelă o melancolie atmosferică nouă. Constable l-a numit, se spune, cel mai poetic peisagist care a existat. Din păcate, John Robert și-a pierdut mințile spre sfârșitul vieții și a murit în întuneric mintal.

În 1804 s-a înființat la Londra Society of Painters in Water Colours, prima asociație dedicată exclusiv acuareliștilor. Motivul era practic: la expozițiile Royal Academy, acuarelele erau atârnate în locuri proaste, umbrite de picturile în ulei mai mari și mai strălucitoare. Acuareliștii au vrut un spațiu unde arta lor să fie judecată după propriile merite.

J. M. W. Turner a dus acuarela la extreme de lumină și atmosferă neatinse până atunci. El zgâria hârtia cu unghia sau cu un instrument ascuțit pentru a scoate din nou albul de dedesubt, sugerând scânteieri de apă sau raze. Miile de acuarele și schițe lăsate moștenire națiunii formează astăzi Turner Bequest de la Tate.

Girtin a realizat un uriaș panoramă circulară a Londrei numită „Eidometropolis”, expusă publicului contra cost în jurul anului 1802. Deși pânza însăși s-a pierdut, s-au păstrat câteva acuarele pregătitoare care ne arată ambiția lui de a înfășura privitorul în oraș din toate părțile.

Multe acuarele engleze din secolul al XVIII-lea și al XIX-lea au căpătat astăzi tonuri mai palide și mai reci decât la origine. Pigmenți precum indigoul și unele lacuri roșii sunt sensibili la lumină și se decolorează, motiv pentru care marile colecții expun acuarelele doar perioade scurte și în lumină scăzută, apoi le odihnesc ani în depozit.

Hârtia a fost o eroină tăcută a acuarelei engleze. Firma Whatman, din Kent, producea hârtie de mână apreciată de artiști pentru granulația și rezistența ei la spălări repetate. Turner și mulți contemporani au preferat-o tocmai fiindcă suporta udarea, ridicarea culorii și zgârierea fără să se destrame.