Artă

Știai că blues-ul are o formă atât de simplă și de statornică, încât poate fi recunoscută dintr-o suflare — un vers rostit, apoi repetat, apoi un al treilea care îi răspunde? În această alcătuire smerită, ca un oftat spus de trei ori, încape parcă toată povestea unei vieți de om.

Știai că muzica de cameră se numește așa fiindcă la început era menită camerei, adică odăilor mai mici din casele oamenilor, nu marilor săli de spectacol? Era muzica de acasă, pentru puțini instrumentiști și puțini ascultători, cântată mai mult din bucuria de a cânta împreună decât pentru a fi arătată lumii.

Știai că madrigalul a fost, în vremea Renașterii, arta de a picta cuvintele cu sunete? Când versul spunea „urc”, melodia urca; când spunea „suspin”, vocile se opreau parcă să răsufle; când spunea „moarte”, armonia se întuneca. Muzicienii numeau acest meșteșug gingaș „madrigalism”, zugrăvirea vorbelor prin sunet.

Știai că requiem-ul, marea slujbă cântată pentru cei adormiți, își ia numele din chiar primul său cuvânt latinesc — „Requiem aeternam dona eis, Domine”, adică „Odihnă veșnică dă-le lor, Doamne”? Astfel, o întreagă formă muzicală poartă până astăzi numele unei singure rugăciuni de pace pentru cei plecați.

Știai că Mozart a murit lăsând neterminat propriul său Requiem, ca și cum și-ar fi cântat singur ieșirea din lume? Se povestește că, bolnav, credea că scrie acea slujbă a morților pentru el însuși; a fost dusă la capăt de un ucenic, iar taina acelor ultime pagini a rămas să tulbure inimile până azi.

Știai că valsul, dansul care se învârte lin în trei timpi, a fost la început socotit necuviincios și primit cu spaimă? Faptul că perechea dansa strâns îmbrățișată, rotindu-se, li se părea celor de altădată prea îndrăzneț — și totuși tocmai această învârtire amețitoare l-a făcut, mai apoi, dansul iubit al întregii Europe.

Știai că baletul nu s-a născut în teatru, ci la curțile princiare din Renaștere, mai ales în Franța, ca un dans măreț al nobililor și chiar al regilor? Regele Ludovic al XIV-lea al Franței era el însuși un dansator plin de râvnă, iar numele său de „Regele-Soare” i-ar veni, spun unii, chiar de la un rol de Soare pe care l-a dansat în tinerețe.

Știai că în vechile coruri bisericești, unde femeile nu cântau, glasurile înalte erau ținute de copii și de bărbați cu voce subțire, iar armonia deplină se ridica astfel numai din glasuri de bărbați și de prunci? De aici a rămas până azi împărțirea corului pe cele patru voci — sopran, alto, tenor și bas — ca patru trepte ale aceleiași scări către cer.

Știai că Johann Sebastian Bach a mers pe jos, în tinerețe, aproape 400 de kilometri — de la Arnstadt până la Lübeck — doar ca să-l asculte pe marele organist Dietrich Buxtehude? Se spune că a rămas acolo mult peste concediul îngăduit, atât de fermecat era de muzica bătrânului maestru.

Știai că partiturile lui Bach au zăcut aproape uitate vreme de aproape un secol după moartea lui? Abia în 1829, tânărul Felix Mendelssohn a readus la lumină „Patimile după Matei”, trezind din nou lumea la măreția cantorului din Leipzig.

Știai că Bach obișnuia să-și încheie multe dintre lucrări cu literele „S.D.G.” — Soli Deo Gloria, „Numai lui Dumnezeu slava”? Pentru el, muzica nu era spectacol, ci rugăciune scrisă în note.

Știai că Mozart a compus, la doar opt ani, prima sa simfonie, iar la șase cânta deja la curțile împăraților Europei? Se povestește că, mic fiind, s-a urcat în poala împărătesei Maria Terezia și a sărutat-o cu toată nevinovăția copilăriei.

Știai că, în timpul unei vizite la Capela Sixtină, tânărul Mozart a auzit o singură dată celebrul „Miserere” al lui Allegri — o lucrare pe care Vaticanul o păzea cu gelozie — și apoi a scris-o din memorie, notă cu notă? Avea doar paisprezece ani.

Știai că Mozart a murit lăsând neterminat „Requiem”-ul său, tocmai piesa dedicată odihnei celor plecați? Ultima lucrare a marelui compozitor a rămas, cutremurător, o rugăciune pentru morți pe care moartea nu l-a lăsat s-o isprăvească.

Știai că Beethoven a continuat să compună chiar și după ce a surzit cu totul? „Simfonia a IX-a”, cu al ei „Imn al bucuriei”, a fost scrisă de un om care nu-și mai putea auzi propria muzică decât în tăcerea sufletului.

Știai că, la premiera „Simfoniei a IX-a”, Beethoven — deja surd — a continuat să dirijeze cu spatele la sală, neștiind că lucrarea se sfârșise? A trebuit ca una dintre soliste să-l întoarcă blând spre public, ca să vadă cu ochii ovațiile pe care nu le mai putea auzi.

Știai că faimoasa „Sonată a lunii” nu a primit acest nume de la Beethoven însuși? Un critic a asemănat-o, mai târziu, cu lumina lunii pe lacul Lucerna, iar numele poetic i-a rămas până astăzi.

Știai că Antonio Vivaldi, autorul „Anotimpurilor”, a fost preot și era numit „il Prete Rosso” — „Popa cel roșu” — din pricina părului său aprins? Din cauza sănătății șubrede, slujea rar liturghia, dar a slujit cu prisosință muzica.

Știai că, la fiecare dintre cele patru concerte din „Anotimpurile”, Vivaldi a alăturat câte un sonet care descrie în cuvinte ceea ce muzica pictează în sunete — păsări, furtuni, câini care latră și gheață care trosnește sub pași?

Știai că Vivaldi a fost, în vremea lui, atât de vestit, încât apoi aproape uitat, iar „Anotimpurile” au zăcut în praf două secole? Abia în veacul al XX-lea muzica lui a fost redescoperită, devenind astăzi una dintre cele mai iubite din lume.

Știai că Frédéric Chopin a cerut, pe patul de moarte, ca inima lui să fie dusă înapoi în Polonia natală? Astăzi, inima marelui pianist odihnește într-un stâlp al bisericii Sfânta Cruce din Varșovia, departe de mormântul său din Paris.

Știai că unul dintre cele mai duioase studii ale lui Chopin, cunoscut ca „Tristețea” (Studiul op. 10 nr. 3), i-a smuls compozitorului însuși mărturisirea că niciodată nu mai scrisese o melodie atât de frumoasă? Anecdotă frumoasă, dar mărturia rămâne de confirmat cu certitudine.

Știai că Ceaikovski nu credea că „Spărgătorul de nuci” va place publicului și îl socotea printre lucrările sale mai slabe? Astăzi, baletul lui e nelipsit din serile de Crăciun, iar „Dansul zânei zaharisite” încântă copiii lumii întregi.

Știai că, pentru gingașul „Dans al zânei zaharisite” din „Spărgătorul de nuci”, Ceaikovski a folosit un instrument abia inventat — celesta — cu sunet de clopoței de cristal? A adus-o pe ascuns de la Paris, ca nu cumva alt compozitor rus să i-o ia înainte.

Știai că „Lacul lebedelor” a fost, la premiera din 1877, un adevărat eșec, primit cu răceală de critici și de public? Adevărata sa glorie a venit abia după moartea lui Ceaikovski, când o nouă montare a arătat lumii frumusețea nemuritoare a muzicii.

Știai că George Frideric Händel a scris întregul oratoriu „Messiah” — cu al său celebru cor „Aleluia” — în numai vreo douăzeci și patru de zile? Se spune că, ajungând la corul „Aleluia”, i-a mărturisit unui slujitor: „Mi s-a părut că văd tot cerul deschis înaintea mea.”

Știai că, de pe vremea primei audiții londoneze a „Messiah”-ului, lumea se ridică în picioare când răsună corul „Aleluia”? Se povestește că însuși regele George al II-lea s-a sculat mișcat, iar întreaga sală l-a urmat — obicei păstrat până astăzi. Legenda regelui e frumoasă, dar rămâne de confirmat.

Știai că Franz Schubert a lăsat neterminată una dintre cele mai iubite lucrări ale sale, cunoscută tocmai ca „Simfonia neterminată”? A scris doar două părți dintr-o operă splendidă și, dintr-un motiv rămas taină, nu s-a mai întors niciodată la ea.

Știai că Niccolò Paganini cânta atât de nefiresc de bine la vioară, încât lumea vremii șoptea că și-ar fi vândut sufletul diavolului? Se spune că uneori rupea intenționat corzile în timpul concertului și isprăvea piesa pe o singură coardă, spre uimirea sălii.

Știai că Serghei Rahmaninov a căzut într-o adâncă deznădejde după eșecul primei sale simfonii și nu a mai putut compune ani de zile? A ieșit din întuneric abia cu ajutorul unui medic care l-a încurajat cu blândețe, iar roada acelei vindecări a fost strălucitorul „Concert nr. 2 pentru pian”, pe care i l-a și dedicat.