Artă

„Salomeea dansând în fața lui Irod” a lui Gustave Moreau l-a fascinat pe scriitorul Joris-Karl Huysmans, care i-a dedicat pagini întregi în romanul „À rebours”. Moreau lucra cu straturi minuțioase de detaliu, aur și pietre prețioase pictate, încât personajul devenea aproape o bijuterie, o icoană a decadenței, exact ce căuta literatura simbolistă a vremii.

Nu cred nici în ceea ce ating, nici în ceea ce văd. Cred numai în ceea ce nu văd și doar în ceea ce simt.

Nu vreau mai multă lumină, ci mai multă adâncime.

Grupul „Die Brücke” (Podul) a fost fondat la Dresda în 1905 de patru studenți la arhitectură — Ernst Ludwig Kirchner, Fritz Bleyl, Erich Heckel și Karl Schmidt-Rottluff — care nu aveau pregătire academică formală în pictură. Numele „Podul” exprima ideea de a lega arta viitorului de energiile revoluționare ale prezentului, o metaforă inspirată dintr-un pasaj al lui Nietzsche.

Franz Marc a pictat animale în culori simbolice, atribuind fiecărei culori un sens spiritual: albastrul reprezenta principiul masculin și sever, galbenul principiul feminin și blând, iar roșul materia grea și brutală. Această teorie a culorilor apare formulată în corespondența sa cu prietenul August Macke.

Multe pânze ale membrilor „Die Brücke” au fost declarate „artă degenerată” (Entartete Kunst) de regimul nazist, iar în 1937 sute de lucrări expresioniste au fost confiscate din muzeele germane. Emil Nolde, deși fusese el însuși membru al partidului nazist, a avut peste o mie de opere confiscate și i s-a interzis să picteze.

Sub interdicția de a picta impusă de naziști, Emil Nolde a realizat în secret sute de mici acuarele pe hârtie subțire, pe care le-a numit mai târziu „Ungemalte Bilder” (Tablourile nepictate). A ales acuarela tocmai pentru că nu răspândea mirosul de ulei care l-ar fi putut trăda.

Ernst Ludwig Kirchner a semnat multe lucrări cu monograme și a datat unele pânze mai devreme decât fuseseră create de fapt, pentru a-și consolida rolul de pionier al expresionismului. Această manipulare a datelor a fost documentată de istoricii de artă care i-au studiat opera.

Pânza „Berliner Straßenszene” (Scenă de stradă berlineză) a lui Kirchner, parte dintr-un ciclu de scene urbane pline de tensiune, a fost restituită în 2006 moștenitorilor colecționarului evreu care o pierduse în perioada nazistă, iar la scurt timp a fost vândută la licitație pentru o sumă record pentru artist.

Egon Schiele a fost arestat în 1912 la Neulengbach, lângă Viena, sub acuzații legate de desenele sale cu nuduri, iar un judecător a ars public în sala de judecată una dintre lucrările sale considerate obscene. A petrecut douăzeci și patru de zile în arest, timp în care a realizat mai multe acuarele despre experiența închisorii.

Egon Schiele a murit la doar 28 de ani, în octombrie 1918, în timpul pandemiei de gripă spaniolă, la trei zile după soția sa însărcinată, Edith. Ultimele sale desene o înfățișează pe Edith bolnavă, surprinsă cu doar câteva zile înainte de moartea amândurora.

Oskar Kokoschka a pictat celebrul portret dublu „Mireasa vântului” (Die Windsbraut, 1913-1914) în timpul relației sale tumultuoase cu Alma Mahler, văduva compozitorului Gustav Mahler. Cei doi îndrăgostiți apar strâns înlănțuiți într-o furtună turbionară de albastru, iar tabloul a fost pictat înainte ca Alma să îl părăsească.

Pictorii din „Die Brücke” foloseau frecvent culori aplicate direct și viguros, cu tușe late, inspirându-se din arta tribală africană și oceanică pe care o studiau în muzeul etnografic din Dresda. Formele simplificate și expresivitatea măștilor primitive au influențat direct nudurile și scenele lor.

Franz Marc a murit pe front la Verdun în 1916, la 36 de ani. Ironia sorții a făcut ca numele său să fi fost trecut pe o listă germană de artiști importanți ce urmau să fie retrași de pe câmpul de luptă, dar ordinul a sosit prea târziu — Marc fusese deja ucis de un fragment de obuz.

Nu voi ajunge la sfârșit atât de repede. Trebuie să văd lucruri noi și să le cercetez. Vreau să gust apa întunecată, să văd copacii trosnind și aerul sălbatic.

„Pătratul negru” al lui Kazimir Malevici, prezentat la expoziția „0,10” din Petrograd în 1915, a fost atârnat sus, în colțul camerei, acolo unde în casele rusești se pune icoana. Prin acest gest, Malevici a propus tabloul ca un fel de icoană a artei noi, suprematiste. Sub stratul de negru, analizele au dezvăluit ulterior compoziții pictate dedesubt.

Vestitul „Pătrat negru” al lui Malevici s-a crăpat cu timpul, iar prin rețeaua de crăpături se întrezăresc culori de dedesubt. Cercetătorii de la Galeria Tretiakov au descoperit sub el urme de alte compoziții și chiar o inscripție ascunsă, descifrată parțial. Astfel, pătratul aparent gol s-a dovedit a avea o istorie stratificată.

Malevici a dus abstracția până la limită cu „Compoziția suprematistă: alb pe alb” (1918), în care un pătrat aproape alb plutește pe un fond tot alb, deosebit doar prin nuanțe fine și prin urma pensulei. Pentru el, suprematismul însemna supremația simțirii pure în artă, dincolo de obiecte. Lucrarea se află la Museum of Modern Art din New York.

Fernand Léger a fost supranumit „tubistul”, o glumă pornită de la felul în care reducea corpurile și obiectele la forme cilindrice, ca niște tuburi lucioase. Experiența din tranșeele Primului Război Mondial, printre tunuri și mașinării, i-a întărit fascinația pentru formele mecanice. Pictura lui celebrează astfel lumea modernă, industrială.

În picturi precum „Contraste de forme”, Léger opune forme robuste, colorate în culori vii, delimitate cu negru gros, într-un ritm aproape muzical. El vorbea despre o artă a contrastelor, în care volumele, liniile și culorile se ciocnesc pentru a crea intensitate. Acest limbaj a influențat mai târziu afișul și designul modern.

Robert și Sonia Delaunay au dezvoltat o ramură colorată a cubismului, botezată de poetul Apollinaire „orfism”. În loc de tonurile brune și cenușii ale cubismului analitic, ei foloseau discuri și arce de culori pure, care păreau să vibreze. Seria „Ferestre” a lui Robert Delaunay descompune lumina orașului în planuri colorate.

„Nud coborând o scară nr. 2” al lui Marcel Duchamp, o pânză cubist-futuristă care descompune mișcarea în planuri suprapuse, a stârnit scandal la Armory Show din New York, în 1913. Un critic a ironizat-o numind-o o explozie într-o fabrică de șindrilă. Pictura a devenit una dintre cele mai discutate lucrări moderne de peste ocean.

Max Ernst a inventat tehnica numită „frottage”, în care așeza hârtia peste suprafețe texturate, precum scândurile de lemn, și freca un creion pentru a scoate la iveală modelele. Ideea i-a venit, spunea el, privind îndelung dușumeaua uzată dintr-un han de la malul mării, ale cărei nervuri i-au stârnit viziuni.

Giorgio de Chirico a fondat curentul „pittura metafisica”, cu piețe pustii, arcade lungi și umbre neliniștitoare, care i-a influențat profund pe suprarealiști. Paradoxal, artistul și-a renegat mai târziu propriul stil timpuriu și a început să picteze în manieră clasică, ajungând chiar să realizeze copii datate fals ale operelor sale metafizice de tinerețe.

Tehnica „grattage” a lui Max Ernst consta în răzuirea straturilor de vopsea de pe pânza așezată peste obiecte texturate, obținând suprafețe misterioase pe care apoi imaginația le desăvârșea. El a folosit-o pentru peisaje de pădure stranii și pentru orașe pietrificate, precum în seria sa de „orașe întregi”.

André Breton a definit suprarealismul, în primul „Manifest” din 1924, drept „automatism psihic pur”, iar pictorii au căutat metode de a lăsa mâna să deseneze fără controlul rațiunii. Din acest „desen automat” s-au dezvoltat multe dintre formele libere și fluide ale lui Miró și André Masson.

Yves Tanguy, unul dintre cei mai enigmatici pictori suprarealiști, a hotărât să devină artist după ce a văzut, dintr-un autobuz, un tablou de Giorgio de Chirico într-o vitrină. Autodidact, a umplut apoi pânzele cu peisaje marine imaginare, populate de forme moi, netede, ca niște pietre vii răsărite pe câmpii nesfârșite.

Dorothea Tanning, pictoriță americană și soție a lui Max Ernst, a realizat lucrarea „Eine kleine Nachtmusik”, în care un floarea-soarelui uriaș și un coridor de hotel devin scena unei drame tăcute între două fete. Pânza îmbină precizia realistă cu o atmosferă de vis tulburător, marcă a suprarealismului feminin.

Leonora Carrington, pictoriță britanico-mexicană legată de cercul suprarealist, a populat pânzele cu ființe hibride, animale magice și scene alchimice, hrănite din mituri celtice și din tradiții ezoterice. A trăit cea mai mare parte a vieții în Mexic, unde a devenit o figură centrală a artei suprarealiste locale.

Maurice de Vlaminck se lăuda că nu a intrat niciodată la Luvru ca să nu fie „contaminat” de vechii maeștri, dorind să picteze din pur instinct. Stoarcea uneori vopseaua direct din tub pe pânză, fără să o amestece, pentru a obține roșuri și albastruri de o intensitate brutală.