Artă

Goya a pictat două versiuni aproape identice ale aceleiași femei culcate: „Maja desnuda” (goală) și „Maja vestida” (îmbrăcată). Din pricina nudului, Inchiziția spaniolă l-a chemat pe pictor să dea socoteală în 1815, cerându-i să dezvăluie cine comandase și cine era înfățișată în tablourile îndrăznețe.

El Greco folosea figuri neobișnuit de alungite, cu trupuri parcă întinse și lumini fosforescente. Un oftalmolog a lansat cândva ipoteza că suferea de astigmatism, dar teoria a fost respinsă: dacă vederea i-ar fi distorsionat totul, ar fi pictat și pânza deformat, deci alungirea era o alegere stilistică deliberată, spirituală.

Velázquez a călătorit de două ori în Italia pentru regele Filip al IV-lea, nu numai ca artist, ci și ca ochi expert care cumpăra tablouri pentru colecția regală. La Roma a pictat portretul papei Inocențiu al X-lea, o pânză de un realism atât de necruțător încât papa însuși ar fi exclamat că este „troppo vero”, prea adevărat.

Murillo a pictat numeroase scene cu copii ai străzii din Sevilla, mici cerșetori care mănâncă struguri sau numără monede, cu o tandrețe rară pentru vremea sa. Multe dintre aceste pânze au ajuns în colecții străine, iar azi câteva se află la Alte Pinakothek din München și la muzeul Dulwich din Londra.

În tinerețe, Velázquez a excelat în așa-numitele „bodegones”, scene de tavernă și bucătărie cu oameni simpli și obiecte umile. „Bătrâna prăjind ouă”, pictată pe când avea vreo nouăsprezece ani, uimește prin felul în care redă strălucirea aramei, transparența ouălor și textura lutului, o virtuozitate precoce.

Deja am pictat pânza; restul e doar de umplut cu culoare.

Încă învăț.

„Domnișoarele de onoare” (Las Meninas) este o pânză uriașă, de peste trei metri înălțime, ocupând azi o sală proprie la muzeul Prado din Madrid. În 1734, un incendiu la vechiul Alcázar regal a distrus sute de tablouri; „Las Meninas” a fost salvată, dar se spune că a suferit ușoare retușuri pe margini în urma scoaterii grabnice din foc.

Când Antoine Watteau a prezentat Academiei Regale de Pictură și Sculptură pânza „Îmbarcarea pentru Cythera”, instituția a fost nevoită să inventeze pentru el o categorie nouă: aceea de „fête galante”. Nu se încadra nici în pictura istorică, nici în cea de gen, așa că academicienii au consemnat în registru, în 1717, o denumire cu totul nouă spre a-l putea primi ca membru.

Există două versiuni ale „Îmbarcării pentru Cythera”: cea din 1717, aflată la Luvru, și o replică mai bogat ornamentată, pictată în jurul anului 1718-1719, care se află astăzi la Palatul Charlottenburg din Berlin. A doua a intrat în colecția lui Frederic cel Mare al Prusiei, mare admirator al lui Watteau.

Watteau a murit de tuberculoză în 1721, la doar 36 de ani. Boala l-a însoțit ani întregi și mulți istorici de artă leagă melancolia stăruitoare din scenele lui aparent vesele de conștiința propriei fragilități; personajele sale par mereu prinse într-o clipă de bucurie care tocmai se destramă.

„Firmul lui Gersaint”, ultima mare pânză a lui Watteau, a fost pictat spre a servi drept firmă atârnată deasupra prăvăliei de tablouri a negustorului Edme-François Gersaint. Watteau ar fi realizat-o în doar câteva dimineți, iar în colț se vede cum un tablou al lui Ludovic al XIV-lea este așezat într-o ladă, aluzie discretă la sfârșitul unei domnii și al unei epoci.

François Boucher a fost pictorul preferat al marchizei de Pompadour, favorita lui Ludovic al XV-lea, pe care a portretizat-o de mai multe ori înconjurată de cărți, partituri și instrumente, pentru a-i sublinia rafinamentul intelectual. Boucher i-a fost și profesor de gravură marchizei, iar ea i-a devenit cea mai importantă protectoare.

Boucher a ajuns prim-pictor al regelui și director al Academiei Regale, dar a fost și ținta unei critici celebre: Denis Diderot îi reproșa că nu mai știe ce este adevărul și că paletele lui roz-albăstrui sunt artificiale, deși recunoștea că nimeni nu stăpânea mai bine culoarea și lumina.

„Leagănul” (Les hasards heureux de l'escarpolette), capodopera lui Fragonard, a fost comandată de un curtean care a cerut ca el însuși să fie pictat privind în sus, spre iubita legănată. Un detaliu picant: tânărul își pierde papucul zburat în aer, iar în stânga o statuie a lui Cupidon duce degetul la buze, ca și cum ar cere tăcere asupra întâlnirii tainice.

Seria „Progresul iubirii” a lui Fragonard, patru mari panouri, a fost respinsă de comanditara ei, contesa du Barry, în 1773, probabil pentru că stilul rococo părea deja demodat față de noul gust neoclasic. Panourile au ajuns mai târziu în casa artistului, iar astăzi sunt printre cele mai prețuite piese ale colecției Frick din New York.

Deși a fost regele picturii galante, Fragonard a sfârșit în sărăcie și uitare după Revoluția Franceză, care a măturat lumea aristocratică ce îi comanda tablourile. A fost salvat, ironic, de rivalul stilistic Jacques-Louis David, care i-a găsit un post administrativ la nou-înființatul Muzeu al Luvrului.

În „Jurământul Horaților”, Jacques-Louis David a construit compoziția pe o rigoare aproape geometrică: trei arcade despart cele trei grupuri de personaje, bărbații rigizi și hotărâți contrastând cu femeile prăbușite de durere. Pictura, expusă la Salonul din 1785, a devenit un manifest al neoclasicismului și, mai târziu, un simbol al idealurilor revoluționare.

„Moartea lui Marat” a fost pictată de David în 1793, la puține luni după asasinarea revoluționarului în cada sa. Marat suferea de o boală de piele care îl obliga să lucreze în baie, iar David a transformat scena într-o compoziție de o simplitate solemnă, adesea comparată cu o „Pietà” laică a Revoluției.

Uriașa „Încoronare a lui Napoleon”, pictată de David între 1805 și 1807, măsoară aproape șase metri înălțime și zece metri lățime și cuprinde peste o sută cincizeci de personaje. David a introdus în tablou, la cererea împăratului, figura mamei lui Napoleon în tribună, deși în realitate ea absentase de la ceremonie.

În celebrul portret ecvestru „Napoleon trecând Alpii”, David l-a înfățișat pe general călare pe un cal cabrat, deși traversarea reală s-a făcut pe un catâr, pe vreme urâtă. Napoleon i-ar fi cerut expres pictorului să fie arătat „calm, pe un cal focos”, imaginea contând mai mult decât adevărul faptic.

„La Grande Odalisque” a lui Ingres, din 1814, a stârnit scandal fiindcă anatomia nudului este deliberat deformată: spatele femeii pare să aibă câteva vertebre în plus, iar șoldul este alungit nefiresc. Criticii vremii l-au acuzat că nu știe desena, dar Ingres sacrificase corectitudinea anatomică în favoarea unei linii senzuale, continue.

Ingres a fost elevul cel mai fidel al lui Jacques-Louis David și a purtat toată viața steagul „liniei” împotriva „culorii” susținute de romanticul Delacroix. Pentru Ingres, desenul era „probitatea artei”, iar el își corecta neîncetat propriile pânze, revenind uneori după ani asupra aceleiași teme, precum baia turcească.

Desenul este probitatea artei.

Desenul cuprinde trei sferturi și jumătate din tot ceea ce constituie pictura.

Când Théodore Géricault a pictat „Pluta Meduzei”, a mers până la a împrumuta membre și capete de la morgă și de la spitale, ținându-le în atelier ca să studieze descompunerea și paloarea cărnii moarte. A vizitat și un azil ca să observe fețele muribunzilor, iar tonurile verzui-cenușii ale trupurilor din pânză se datorează acestei documentări macabre.

„Pluta Meduzei” este uriașă: aproximativ 4,91 pe 7,16 metri. Géricault a înfățișat momentul în care naufragiații de pe pluta fregatei Méduse zăresc în depărtare o navă, iar figura care flutură o cârpă în vârful piramidei umane este un bărbat de culoare, un gest politic îndrăzneț într-o Franță care abia reintrodusese sclavia.

În „Libertatea conducând poporul”, Delacroix nu a pictat o zeiță abstractă, ci o femeie desculță, cu subsuoara neîngrijită și cu haina alunecată de pe piept, purtând bonetă frigiană și tricolorul. Tabloul a fost cumpărat de statul francez în 1831, dar considerat prea incendiar și ținut ascuns ani buni, departe de ochii publicului.

Se crede adesea că bărbatul cu joben și pușcă din stânga Libertății, în „Libertatea conducând poporul”, ar fi un autoportret al lui Delacroix, deși pictorul nu a luptat efectiv pe baricadele din iulie 1830. El i-a scris fratelui său că, dacă nu a luptat pentru patrie, măcar va picta pentru ea.

Turner era atât de obsedat de lumină încât, potrivit legendei atelierului, în ultimii ani abia mai distingea contururile, dar continua să prindă strălucirea soarelui. În lucrări ca „Rain, Steam and Speed” a topit trenul, ploaia și aburul într-un vârtej de culoare, anticipând impresionismul cu decenii înainte de Monet.