Carte

Știai că Ion Barbu (Dan Barbilian) spunea că poezia și matematica nu sunt dușmane, ci se întâlnesc într-un punct înalt, acolo unde amândouă caută ordinea ascunsă și frumusețea structurilor pure?

Știai că Mihail Sadoveanu a lăsat o operă uriașă, de peste o sută de volume, și a debutat spectaculos în 1904, când i-au apărut patru cărți în același an, fapt care l-a făcut cunoscut peste noapte?

Știai că romanul istoric „Frații Jderi” și „Baltagul” (1930) sunt printre cele mai iubite cărți ale lui Mihail Sadoveanu, iar „Baltagul”, povestea Vitoriei Lipan pornită să-și afle soțul pierdut, a fost tradus în numeroase limbi?

Știai că romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (1930) al lui Camil Petrescu a adus în literatura română analiza psihologică modernă, cu un erou care își cercetează necontenit propriile trăiri și gânduri?

Știai că, pe lângă romane, Camil Petrescu a scris și teatru și a formulat o adevărată teorie a „substanțialismului”, cerând ca literatura să pornească de la trăirea autentică, nu de la fapte inventate din afară?

Știai că Hortensia Papadat-Bengescu a fost considerată cea mai importantă romancieră a literaturii române interbelice, iar ciclul ei de romane despre familia Hallipa, început cu „Fecioarele despletite”, explorează cu finețe lumea marii burghezii bucureștene?

Știai că Hortensia Papadat-Bengescu a fost sprijinită și încurajată de criticul Eugen Lovinescu în cenaclul „Sburătorul”, care a văzut în ea dovada că proza feminină românească putea atinge cele mai înalte culmi?

Știai că Mateiu Caragiale, fiul marelui I. L. Caragiale, a scris o singură capodoperă, romanul „Craii de Curtea-Veche” (1929), o carte cu o limbă bogată și aparte, socotită de mulți printre cele mai frumoase din literatura română?

Știai că romanul „Craii de Curtea-Veche” al lui Mateiu Caragiale a fost votat, într-o anchetă a criticilor din anul 2001, drept cel mai bun roman românesc al secolului al XX-lea?

Știai că Marin Preda a scris „Moromeții”, romanul care începe cu vestita frază despre timpul care „avea cu oamenii nesfârșită răbdare”, zugrăvind lumea satului dinaintea marilor prefaceri, prin figura lui Ilie Moromete?

Știai că „Moromeții” al lui Marin Preda a apărut în două volume, la mare distanță unul de altul: primul în 1955, iar al doilea abia în 1967, urmărind destrămarea unei lumi țărănești?

Știai că poetul Nichita Stănescu, autorul volumului „11 elegii”, a primit în 1982 prestigiosul premiu internațional „Cununa de Aur” de la Serile de Poezie de la Struga și a fost chiar propus pentru Premiul Nobel?

Știai că Nichita Stănescu inventa cuvinte și își numea unele poezii „necuvinte”, căutând să spună ceea ce limba obișnuită nu putea cuprinde, într-un joc de o mare libertate a imaginației?

Știai că Marin Sorescu, cunoscut pentru poeziile sale pline de umor și înțelepciune din ciclul „La Lilieci”, a fost și dramaturg jucat pe scene din străinătate, iar ultimul său volum, „Puntea”, a fost scris în zilele de dinaintea morții?

Știai că editura „Cartea Românească”, înființată în 1919, a devenit una dintre cele mai însemnate case de editură ale României interbelice, tipărind operele multor scriitori de frunte ai vremii?

Știai că cenaclul și revista „Sburătorul”, conduse de criticul Eugen Lovinescu între cele două războaie mondiale, au sprijinit modernizarea literaturii române și au lansat ori consacrat numeroși scriitori tineri?

Un tânăr învățat, mândru de cărțile citite, l-a întrebat pe un bătrân țăran: „Ce știi tu despre lume, dacă n-ai deschis o carte în viața ta?” Bătrânul a zâmbit și a arătat cu mâna spre ogorul lui: „Eu am citit fiecare anotimp de la un capăt la altul, am întors fila fiecărei brazde și am învățat pe de rost când plânge cerul și când râde pământul. Cartea ta spune despre grâu; grâul meu spune despre mine.” Învățatul a tăcut, căci a înțeles că sunt și file scrise fără cerneală.

Un om a găsit într-o carte veche scris că sub un stejar bătrân este ascunsă o comoară. A săpat ani întregi la rădăcina copacului și n-a găsit nimic. Descurajat, s-a așezat să citească din nou și a văzut că nu terminase rândul: „comoara nu e sub stejar, ci în cel ce citește până la capăt.” Atunci a înțeles că avuse tot timpul comoara în mâini, dar o purtase nedesfăcută.

Un ucenic citea în fiecare zi din aceeași carte sfântă, dar rămânea la fel de neliniștit. S-a dus la bătrânul din pustie și l-a întrebat: „Părinte, citesc mereu și nu se schimbă nimic în mine.” Bătrânul i-a dat un coș vechi și l-a trimis să aducă apă din izvor. Apa se scurgea toată prin împletitura desfăcută. „Nu pot aduce nimic”, a spus ucenicul. „Privește coșul”, i-a răspuns bătrânul. Se făcuse curat prin apa care trecuse. „Așa lucrează și cuvântul citit: chiar de nu-l ții, te spală în trecerea lui.”

Un maestru zen i-a arătat unui cărturar o carte închisă și l-a întrebat: „Ce este înăuntru?” „Cunoaștere”, a răspuns cărturarul. Maestrul a deschis-o și a suflat: filele au foșnit, dar cuvintele au rămas mute. „Aici sunt doar semne adormite”, a spus el. „Cunoașterea se trezește abia când o citești cu inima, nu cu ochii. O carte necitită doarme; un cititor fără liniște visează cu ochii deschiși.”

Doi frați au moștenit de la tatăl lor o singură carte. Cel mare a păstrat-o pe cel mai înalt raft, s-o ferească de praf, și n-a deschis-o niciodată. Cel mic a citit-o până i s-au tocit filele. La bătrânețe, cel mare avea o carte ca nouă, dar mâini goale; cel mic avea o carte ferfeniță, dar o minte plină. Atunci au înțeles amândoi că o carte se strică mai rău din a nu fi citită decât din a fi citită prea des.

Un rege și-a chemat cel mai înțelept sfetnic și i-a cerut, în locul aurului, o singură răsplată: „Scrie-mi într-un cuvânt toată înțelepciunea lumii.” Sfetnicul a cerut trei zile. S-a întors cu un pergament pe care era scris un singur cuvânt: „Ascultă.” Regele s-a mâniat, crezând că e batjocorit. Sfetnicul a spus: „Cine ascultă cu adevărat va afla singur celelalte cuvinte; cui nu ascultă, nici o mie de cărți nu-i sunt de folos.”

Un om venea în fiecare seară la un dascăl și-i cerea să-i explice o carte grea. Dascălul îi citea câte o pagină și îl trimitea acasă. După o lună, omul s-a plâns: „N-am înțeles nimic din tot ce mi-ai citit.” Dascălul l-a întrebat: „Dar în casa ta e mai multă lumină decât la început?” Omul a tăcut, apoi a recunoscut că da. „Vezi”, a spus dascălul, „cuvântul lucrează chiar și când mintea crede că nu pricepe. Nu tot ce se seamănă răsare în aceeași noapte.”

Un călugăr tânăr se lăuda că a citit toate cărțile din bibliotecă. Bătrânul stareț l-a rugat să-i spună un singur cuvânt care să-i țină cald la inimă în ceasul greu. Tânărul a înșirat titluri și autori, dar niciun cuvânt nu i-a venit. Atunci starețul a spus: „Ai trecut prin multe cărți, dar niciuna n-a trecut prin tine. Mai bine o pagină trăită decât o mie doar știute.”

Un negustor bogat a cumpărat o carte scumpă, legată în piele și aur, doar ca s-o pună pe masă spre a fi admirată. Un copil sărac venea zilnic la fereastra lui și citea, pe furiș, filele pe care negustorul le lăsa deschise din întâmplare. Peste ani, copilul ajunsese înțelept, iar negustorul rămăsese la fel de gol pe dinăuntru ca în ziua cumpărării. Cartea fusese a unuia, dar rodul ei al celuilalt.

Un înțelept din Răsărit a fost întrebat de ce citește mereu aceeași carte, când în lume sunt atâtea nescitite. El a răspuns: „Râul curge mereu prin aceeași albie, și totuși niciodată nu e aceeași apă. Când deschid iar cartea, nu ea s-a schimbat, ci eu; și așa aflu de fiecare dată un alt om citind și un alt înțeles ascultând.”

O carte bună e ca o fântână la marginea drumului: nu aleargă ea după tine, dar te așteaptă răbdătoare, cu apa rece la fund. Cine se apleacă să bea pleacă mai departe cu mai puțină sete și cu mai multă lumină în priviri.

Fiecare pagină citită în tăcere e o picătură ce cade în adâncul nostru. Nu vezi cum urcă nivelul, dar într-o zi, la ceas de secetă, afli că înăuntrul tău s-a strâns un izvor din care poți bea.

Cuvântul scris e apa strânsă în ulciorul unui om plecat de mult. O deschizi peste ani și îi bei gândul limpede, ca și cum tocmai ar fi fost cules de la izvor. Așa înving cărțile timpul: păstrează vie apa unei minți care de mult a tăcut.

Tăcerea dintre file nu e goală. Acolo, între rânduri, cuvintele lasă loc să izvorască ceea ce ești tu. O carte cu adevărat înțeleaptă nu-ți spune totul; îți lasă o albie prin care să curgă gândul tău.