Oameni

Știai că seria „Dezastrele războiului” a lui Francisco Goya, gravată în acvaforte între aproximativ 1810 și 1820, nu a fost publicată în timpul vieții sale? Plăcile au apărut tipărite abia în 1863, la peste treizeci de ani după moartea artistului, fiindcă imaginile crude ale violenței erau prea tulburătoare pentru a fi arătate în epocă.

Seria „Marile mizerii ale războiului” (Les Grandes Misères de la guerre, 1633) a lui Callot este considerată unul dintre primele mari reportaje vizuale antirăzboinice din istoria artei. În optsprezece plăci înfățișează jafuri, spânzurători și sate arse din timpul Războiului de Treizeci de Ani, fără eroism și fără glorie — doar cruzimea rece a soldăției. Goya, două secole mai târziu, avea să pornească din aceeași rădăcină pentru „Dezastrele războiului”.

Seria „Los Caprichos” a apărut în 1799 și cuprinde 80 de gravuri realizate în acvaforte și acvatinta. Goya a scos exemplarele la vânzare într-o prăvălie de parfumuri și lichioruri de sub locuința sa din Madrid, însă le-a retras după doar câteva zile, temându-se de Inchiziție.

Seria „Los desastres de la guerra” (Dezastrele războiului), 82 de gravuri despre ororile invaziei napoleoniene și foametea din Madrid, nu a fost tipărită niciodată în timpul vieții lui Goya. Prima ediție a apărut abia în 1863, la 35 de ani după moartea sa, publicată de Academia Regală de Arte Frumoase San Fernando.

Pe una dintre cele mai crunte planșe din „Dezastrele războiului”, care înfățișează trupuri mutilate atârnate de un copac, Goya a gravat doar trei cuvinte drept titlu: „Grande hazaña! Con muertos!” — „Ce ispravă măreață! Cu morți!”. Ironia amară a legendei condamnă mai apăsat decât orice imagine.

Acvatinta, tehnica ce dă gravurilor lui Goya acele câmpuri largi de umbră catifelată, se obține presărând praf de rășină pe placa de cupru și încălzind-o, astfel încât acidul mușcă printre granulele topite. Goya a fost printre primii mari maeștri care au exploatat acvatinta pentru efecte dramatice de lumină și beznă, nu doar decorative.

Seria „La Tauromaquia”, apărută în 1816, cuprinde 33 de gravuri dedicate istoriei și artei coridei. Spre deosebire de „Caprichos” sau „Dezastrele”, ea nu are miză politică ori satirică: Goya, el însuși mare pasionat de tauromahie, redă aici momente de curaj și de moarte în arenă cu o admirație aproape documentară.

Ultima mare serie gravată de Goya, „Los disparates” (numită și „Los proverbios”), a rămas neterminată și a fost publicată postum, în 1864. Cele 18 planșe cunoscute, pline de figuri grotești plutind în penumbră, sunt considerate cele mai enigmatice și mai apropiate de universul „Picturilor negre” din Quinta del Sordo.

Goya și-a tras propriile probe de tipar cu grijă maniacală, iar plăcile de cupru originale ale seriilor sale au supraviețuit și au fost retipărite de multe ori. Din pricina uzurii metalului, edițiile târzii — a șaptea, a opta, a noua — apar tot mai palide și mai lipsite de contrastul catifelat al primelor tiraje pe care le supraveghea artistul.

Planșa 3 din „Los Caprichos”, intitulată „Que viene el coco” — „Vine bau-baul” —, arată o mamă înspăimântându-și copiii cu o siluetă întunecată și încotoșmănată. Goya satiriza aici superstiția și educația prin frică, teme care revin obsesiv de-a lungul întregii serii.

Deși pentru „Los Caprichos” Goya a plănuit un tiraj comercial, s-au vândut foarte puține exemplare înainte de retragerea din vânzare. În 1803 artistul a oferit Coroanei spaniole plăcile de cupru și seturile rămase, în schimbul unei pensii pentru fiul său Javier — un gest ce a pus operele la adăpost de Inchiziție și le-a asigurat supraviețuirea.

În multe planșe Goya combina acvaforte, acvatinta, dăltuirea uscată (drypoint) și lustruirea cu răzuitorul pe aceeași placă. Această suprapunere de tehnici îi îngăduia să treacă de la linia mușcătoare a contururilor la umbrele dense de fundal, obținând o gamă tonală rar egalată în gravura vremii sale.

Una dintre cele mai citate planșe din „Dezastrele războiului”, numărul 39, poartă titlul „Grande hazaña! Con muertos!”, iar alta, „Nada. Ello dirá” — „Nimic. Se va vedea” —, exprimă disperarea cvasi-existențială a artistului în fața morții. Legendele scurte și tăioase pe care Goya le grava sub imagini funcționează ca un comentariu moral necruțător.

Colecția Muzeului Prado din Madrid păstrează sute de plăci de cupru originale gravate de Goya, printre cele mai importante din câte s-au conservat de la un singur artist. Ele permit specialiștilor să studieze retușurile, corecturile și evoluția fiecărei planșe, urmărind gândirea artistului direct în metal.

Goya a lucrat mare parte din seriile sale gravate după ce surzise complet, în urma bolii grave din 1793. Tăcerea în care trăia i-a adâncit lumea interioară, iar critica de artă leagă adesea de această surzenie tonul tot mai sumbru și vizionar al gravurilor sale de maturitate.

Francisco Goya, deja bătrân și autoexilat la Bordeaux, a îmbrățișat noua tehnică litografică în ultimii săi ani. Seria „Taurii de la Bordeaux” (1825) cuprinde patru litografii de mari dimensiuni cu scene de coridă. Se spune că lucra piatra așezată pe un șevalet, ca pe o pânză, atacând-o cu o energie neobișnuită pentru un artist aflat la peste șaptezeci de ani.

Francisco Goya și-a numit seria de 80 de gravuri „Los Caprichos” (1799) și a însoțit fiecare placă de comentarii mușcătoare. Cea mai celebră, „El sueño de la razón produce monstruos” (Somnul rațiunii naște monștri), arată un om adormit la masă, asaltat de bufnițe și lilieci. Goya a retras seria de la vânzare la scurt timp, temându-se de Inchiziție, și a donat plăcile de cupru regelui.

El sueño de la razón produce monstruos.

Goya a pictat direct pe pereții casei sale de la periferia Madridului, „Quinta del Sordo”, cele 14 lucrări sumbre cunoscute azi drept „Picturile negre”, printre care „Saturn devorându-și fiul”. Nu erau destinate niciunui public; abia decenii mai târziu au fost transferate de pe zid pe pânză și mutate la muzeul Prado.

În „Trei mai 1808”, Goya a pictat un bărbat în cămașă albă cu brațele ridicate în fața plutonului de execuție francez, într-o poză care evocă răstignirea, cu o rană chiar în palmă. Felinarul de pe jos aruncă o lumină rece asupra victimelor, în vreme ce soldații rămân o masă anonimă și fără chip.

Goya a pictat două versiuni aproape identice ale aceleiași femei culcate: „Maja desnuda” (goală) și „Maja vestida” (îmbrăcată). Din pricina nudului, Inchiziția spaniolă l-a chemat pe pictor să dea socoteală în 1815, cerându-i să dezvăluie cine comandase și cine era înfățișată în tablourile îndrăznețe.

Francisco Goya, pictor la curtea Spaniei, a trecut de la portrete luminoase la viziuni întunecate, mărturisind cu penelul atât strălucirea, cât și cruzimea vremurilor sale. „Al treilea mai 1808" strigă durerea celor nevinovați, iar celebrele sale „Picturi negre" coboară în adâncul spaimei omenești. O boală grea l-a lăsat surd la mijlocul vieții, iar tăcerea aceea i-a adâncit privirea lăuntrică. A murit în exil, la Bordeaux, rămânând un martor neînfricat al omenirii.