Oameni

Am iubit stelele prea mult ca să mă mai tem de noapte.

Doi oameni priveau afară prin gratiile aceleiași ferestre: unul vedea noroiul, celălalt vedea stelele.

La steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă, / Că mii de ani i-au trebuit / Luminii să ne-ajungă.

Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază, / Pătrunde-n casă și în gând / Și viața-mi luminează!

Doar izvoarele suspină, / Pe când codrul negru tace; / Dorm și florile-n grădină — / Dormi în pace!

Ceea ce înfrumusețează deșertul este că ascunde undeva o fântână.

Stelele sunt frumoase din pricina unei flori pe care n-o vezi.

Când vei privi cerul noaptea, fiindcă eu voi locui într-una din stele, fiindcă eu voi râde într-una din ele, va fi pentru tine ca și cum ar râde toate stelele.

Dar eu sunt statornic ca steaua de miazănoapte.

Sara pe deal buciumul sună cu jale, / Turmele-l urc, stele le scapără-n cale, / Apele plâng, clar izvorând în fântâne; / Sub un salcâm, dragă, m-aștepți tu pe mine.

Peste vârfuri trece lună, / Codru-și bate frunza lin, / Dintre ramuri de arin / Melancolic cornul sună.

Stelele nu se tem că vor fi luate drept licurici.

Toți suntem în noroi, dar unii dintre noi privim spre stele.

Ceea ce este mai apropiat de Dumnezeu în om este cerul din privirea lui.

Cel care contemplă adâncimile cerului noaptea vede infinitul deschizându-se deasupra sa.

Suferința ta e coaja ce cuprinde înțelegerea ta.

Frumusețea este eternitatea care se privește pe sine într-o oglindă.

Suntem cu toții prizonieri, dar unii dintre noi avem celule cu ferestre, iar alții nu.

Norii au trecut peste cerul vieții mele, dar n-au adus ploaie, ci au colorat asfințitul meu.

Dacă plângi pentru că ai pierdut soarele, lacrimile te vor împiedica să vezi stelele.

Ceea ce este esențial este invizibil pentru ochi; nu vedem bine decât cu inima.

Când vei privi cerul noaptea, fiindcă eu voi locui pe una dintre stele, fiindcă eu voi râde pe una dintre ele, va fi pentru tine ca și cum ar râde toate stelele.

Dacă vrei să construiești o corabie, nu-i chema pe oameni să adune lemn și nu le împărți sarcini, ci învață-i să tânjească după marea nesfârșită și largă.

Poate demult s-a stins în drum / În depărtări albastre, / Iar raza ei abia acum / Luci vederii noastre.

Icoana stelei ce-a murit / Încet pe cer se suie: / Era pe când nu s-a zărit, / Azi o vedem, și nu e.

Luna pe cer trece-așa sfântă și clară, / Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară, / Stelele nasc umezi pe bolta senină, / Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină.

Şi din a chaosului văi, / Jur împrejur de sine, / Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi, / Cum izvorau lumine.

Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri / Și niciodată n-or să vie iară, / Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară / Povești și doine, ghicitori, eresuri.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii / și nu ucid / cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc / în calea mea / în flori, în ochi, pe buze ori morminte.

dar eu, / eu cu lumina mea sporesc a lumii taină.