Oameni

și tot ce-i neînțeles / se schimbă-n neînțelesuri și mai mari / sub ochii mei — / căci eu iubesc / și flori și ochi și buze și morminte.

Liniște. / În aer joacă tainele lumii, sub lună, iar noaptea, / marea poveste, mă cheamă.

Noaptea potop de întuneric / prin văi coboară.

O, rămâi, rămâi la mine, / Te iubesc atât de mult! / Ale tale doruri toate / Numai eu știu să le-ascult.

Noaptea-n cer, pe câmp și-n baltă / Farmec dulce se revarsă, / Când în ea își spală luna / Corpul ei de vrăji și fum.

Sus, în cerul dulce, molcom, / Stelele s-aprind pe rând, / Mii de candele de aur / Pentru noaptea cea de vânt.

La noi sunt codri verzi de brad / Și câmpuri de mătasă; / La noi atâția fluturi sunt, / Și-atâta jale-n casă.

Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste, / Intrată prin oglindă în mântuit azur.

Tăindu-le, deasupra, cu ochiul în neștire, / Sau altă mișcare la ceruri, în adânc?

Spune-mi, dacă te-aș prinde-ntr-o zi / și ți-aș săruta talpa piciorului, / nu-i așa că ai șchiopăta puțin, după aceea, / de teamă să nu-mi strivești sărutul?

Cerul senin, foaia curată, / poeții scriu în cartea unei stele. / Noaptea e numai o clipită / a marilor tăceri de dincolo de ele.

Pe cea mai naltă stea / privirea mi-o așez, / seara, când mă-nsingurez / și te aștept, iubito, să vii.

Ce faci în noaptea asta, tu, Stea, / așa curată, / de unde-ți ești lumina, / de nu te stingi vreodată?

Din ochii ei se lasă noaptea / peste tot pământul, / și-o singură lumină arde, / departe, ca un gând.

Toate-au fost să fie astfel: / cerul, marea, luna plină. / Numai eu, ca un luceafăr, / rămân singur în lumină.