Oameni

Toți suntem în noroi, dar unii dintre noi privim spre stele.

Nu ne uităm niciodată de două ori la același curcubeu.

Când te-a atins o rază de lumină, nu vei mai fi la fel de întunecat.

Dacă stelele ar apărea doar o singură noapte la o mie de ani, cum ar mai crede și adora oamenii, și cum ar păstra, timp de multe generații, amintirea cetății lui Dumnezeu ce le-a fost arătată!

Tăcerea eternă a acestor spații infinite mă înspăimântă.

Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură, dar este o trestie gânditoare.

Prin spațiu universul mă cuprinde și mă înghite ca pe un punct; prin gând eu îl cuprind.

Ceea ce este mai apropiat de Dumnezeu în om este cerul din privirea lui.

Astronomia este de folos pentru că ne înalță deasupra noastră; este de folos pentru că este măreață.

Cel care contemplă adâncimile cerului noaptea vede infinitul deschizându-se deasupra sa.

Suferința ta e coaja ce cuprinde înțelegerea ta.

Frumusețea este eternitatea care se privește pe sine într-o oglindă.

Suntem cu toții prizonieri, dar unii dintre noi avem celule cu ferestre, iar alții nu.

Norii au trecut peste cerul vieții mele, dar n-au adus ploaie, ci au colorat asfințitul meu.

Dacă plângi pentru că ai pierdut soarele, lacrimile te vor împiedica să vezi stelele.

Ceea ce este esențial este invizibil pentru ochi; nu vedem bine decât cu inima.

Când vei privi cerul noaptea, fiindcă eu voi locui pe una dintre stele, fiindcă eu voi râde pe una dintre ele, va fi pentru tine ca și cum ar râde toate stelele.

Dacă vrei să construiești o corabie, nu-i chema pe oameni să adune lemn și nu le împărți sarcini, ci învață-i să tânjească după marea nesfârșită și largă.

Tu ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, și neliniștită este inima noastră până ce se va odihni în Tine.

Poate demult s-a stins în drum / În depărtări albastre, / Iar raza ei abia acum / Luci vederii noastre.

Icoana stelei ce-a murit / Încet pe cer se suie: / Era pe când nu s-a zărit, / Azi o vedem, și nu e.

Luna pe cer trece-așa sfântă și clară, / Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară, / Stelele nasc umezi pe bolta senină, / Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină.

Şi din a chaosului văi, / Jur împrejur de sine, / Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi, / Cum izvorau lumine.

Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri / Și niciodată n-or să vie iară, / Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară / Povești și doine, ghicitori, eresuri.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii / și nu ucid / cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc / în calea mea / în flori, în ochi, pe buze ori morminte.

dar eu, / eu cu lumina mea sporesc a lumii taină.

și tot ce-i neînțeles / se schimbă-n neînțelesuri și mai mari / sub ochii mei — / căci eu iubesc / și flori și ochi și buze și morminte.

Liniște. / În aer joacă tainele lumii, sub lună, iar noaptea, / marea poveste, mă cheamă.

Noaptea potop de întuneric / prin văi coboară.

O, rămâi, rămâi la mine, / Te iubesc atât de mult! / Ale tale doruri toate / Numai eu știu să le-ascult.