Tradiții

Altița, umărul bogat al iei, era partea cea mai încărcată de simboluri, cusută întâi, ca temelie a cămășii. Culorile și motivele nu erau puse la întâmplare: vorbeau despre vârsta, starea și obârșia celei care o purta.

Portul popular românesc se făurea în întregime în gospodărie, de la cânepa toarsă până la cusătura de pe piept. Hainele de sărbătoare se scoteau din ladă doar la biserică, la hore și la nunți, purtate cu grijă și moștenite din mamă în fiică.

Țesutul la războiul de lemn era o îndeletnicire de iarnă, când femeile băteau la iță covoare, ștergare și catrințe. Zgomotul ritmic al vatalelor umplea casa săptămâni în șir, până se închega pânza dintr-un ghem de fire.

Covoarele oltenești, țesute în războiul vertical, își poartă florile stilizate și păsările pe fond întunecat, într-o armonie caldă de lână vopsită cu buruieni. Se lucrau ca zestre și se așterneau pe pereți, nu doar pe podea, ca podoabă a casei.

Ceramica de Horezu se modelează la roată din lut ales și se pictează cu cornul și gaița, unealta cu vârf subțire ce trage linia. Cocoșul de Horezu, semnul olarilor din Oltenia, a dus vestea meșteșugului până în patrimoniul lumii.

Oul încondeiat din Bucovina se scrie cu chișița muiată în ceară topită, strat peste strat, între băi de culoare, până iese o horbotă de semne pe coajă. Fiecare motiv are noima lui, iar migala cere ochi bun, mână sigură și multă răbdare în Săptămâna Mare.

Cojocăritul îmbrăca satul în piei de oaie tăbăcite și cusute, împodobite cu găitane și broderii colorate. Cojocul înflorat era haină de sărbătoare și de zestre, iar meșterul cojocar era om de cinste, căutat pentru mâna lui iscusită.

Porțile maramureșene, cioplite din stejar masiv, se ridicau înalte la intrarea în ogradă, cu funia răsucită, rozeta soarelui și pomul vieții săpate în lemn. O poartă frumoasă vorbea despre neamul și starea gospodarului, fiind făurită să țină generații.

Lemnăritul maramureșean a înălțat biserici cu turle ce urcă spre cer, ridicate din bârne îmbinate fără cui de fier, doar cu măiestria dulgherului. Aceleași mâini cioplesc și astăzi grinzi, streșini și porți cu daltă și barda.

Troițele de la răscruce de drumuri, cruci de lemn cioplite și adesea acoperite cu mică streașină, se ridicau ca semn de credință și de pomenire. Călătorul se oprea o clipă, își făcea cruce și mergea mai departe, ocrotit de rugăciunea săpată în lemn.

Icoanele pe sticlă de la Nicula, din Transilvania, se pictau de-a-ndoaselea, pe spatele geamului, cu culori vii și chipuri de sfinți luminate de aur. Erau icoana omului simplu, atârnată la loc de cinste în casă, deasupra mesei sau la răsărit.

Măștile populare, împletite din blană, paie, coarne și zdrențe colorate, prindeau viață la sărbătorile de iarnă, în jocurile cu urși și capre. Meșterul măscar aduna cârpe, clopoței și oglinzi ca să sperie duhurile și să stârnească râsul satului.

Cioplitul în lemn dădea gospodăriei linguri, blide, furci de tors și fluiere, scoase din lemn de paltin sau de prun cu cuțitul și dalta. Meșterul crestător își punea semnul în flori și zigzaguri, împodobind chiar și uneltele de toate zilele.

Împletitul din nuiele de răchită, din pănuși de porumb și din paie umplea casa de coșuri, rogojini și pălării de vară. Meșterul înmuia nuielele în apă ca să se îndoaie, apoi le răsucea în împletituri strânse, bune ani de-a rândul.

Olăritul la roata cu picior aduna toată familia în jurul meșterului, care ridica din bulgărele de lut oale, ulcioare și străchini. Vasele se uscau la umbră, se ardeau în cuptor și apoi porneau la târg, în care de la sat la sat.

Fluierul cioplit din lemn de soc sau de alun era tovarășul ciobanului pe munte, doinit în singurătatea stânii. Meșterul îl scobea cu grijă, îi ardea găurile cu fierul înroșit și îl încerca îndelung, până suna curat și cald.

Cimpoiul, făcut din burduf de piele de ied și țevi de lemn, umplea horele și nunțile cu sunetul lui grav, neîntrerupt. Cimpoierul era chemat la petreceri de departe, căci puțini mai știau să facă și să cânte instrumentul cel vechi.

Opincile, tăiate dintr-o singură bucată de piele și strânse cu nojițe pe picior, erau încălțămintea de toate zilele a țăranului. Ușoare și trainice, se purtau peste obiele de lână, bune la coasă, la drum și la joc.

Mobilierul pictat, lăzile de zestre și blidarele înflorate cu trandafiri și lalele aduceau culoare în odaia curată. Fetei i se făcea lada de zestre din lemn de brad, zugrăvită cu flori, ca să-și strângă în ea ițe, ștergare și ii.

Mărgelele și zgărzile de la gât, înșirate din mărgele mărunte și colorate, completau portul de sărbătoare al fetelor și nevestelor. Salba de bani și șiragurile viu colorate se purtau la horă, sclipind în lumina zilei de duminică.

Brâiele și bârnețele țesute în culori aprinse strângeau mijlocul și țineau cald peste cămașă. Se lucrau la război sau pe degete, cu motive geometrice, și se răsuceau de câteva ori împrejurul trupului, semn al hărniciei celei care le țesuse.

Borangicul, firul subțire tras din gogoșile viermilor de mătase crescuți în casă, se țesea în ștergare și marame ușoare ca aerul. Marama de borangic, purtată pe cap de neveste, era mândria femeii și semn al gospodăriei cu dud în curte.

Ștergarele cusute și țesute, atârnate pe pereți, la icoane și la oglindă, împodobeau casa curată a țăranului. La nuntă și la înmormântare, ștergarul era dar de cinste, dăruit nașilor și celor care ajutau, semn al recunoștinței gazdei.

Tăbăcitul pieilor și pielăritul dădeau satului chimire, curele și încălțări trainice, lucrate de meșterul care cunoștea taina argăsitului. Chimirul lat, împodobit cu ținte și cusături, era mândria bărbatului și adăpost pentru mărunțișuri la drum.

Sumanul și țesăturile groase de lână, bătute la piuă până se îndeseau, făceau haina caldă de iarnă a plugarului și a ciobanului. Dimia se lucra acasă, la război, iar la piua de pe vale se ducea să se scămoșeze și să țină la ger.

Vopsitul firelor cu buruieni, coji de ceapă, foi de nuc și rădăcini culese din câmp dădea culorile calde ale covoarelor și iilor. Femeile știau din bătrâni ce plantă dă galben, ce dă roșu și cum se prinde bine culoarea în lână.

În Spania, la cele douăsprezece bătăi ale ceasului de miezul nopții, oamenii mănâncă pe rând douăsprezece boabe de strugure — câte una pentru fiecare lună — crezând că astfel își asigură noroc și belșug pentru tot anul ce vine.

În Scoția, sărbătoarea Anului Nou se numește Hogmanay, iar primul om care trece pragul casei după miezul nopții, prin obiceiul first-footing, aduce daruri de cărbune, pâine și whisky, ca să nu lipsească nici căldura, nici hrana, nici veselia din casă tot anul.

În Danemarca, oamenii păstrează peste an farfurii vechi și le sparg de ușile prietenilor în noaptea de Anul Nou; cu cât găsești dimineața mai multe cioburi în prag, cu atât ești mai iubit și mai bogat în prieteni.

În Italia, se poartă lenjerie roșie în noaptea de Anul Nou, culoare a norocului și a dragostei, iar în unele locuri oamenii aruncă pe fereastră lucruri vechi, ca să facă loc unui început curat.