Artă

Francis Towne, un acuarelist astăzi mult prețuit, a fost în viața lui subestimat și respins de Royal Academy. Peisajele sale alpine, cu contururi ferme trase în tuș și spălări plate de culoare, au fost redescoperite abia în secolul XX, când o mare parte din opera lui a ajuns la British Museum și i-a reașezat reputația.

Thomas Rowlandson a folosit acuarela nu pentru peisaje solemne, ci pentru satiră socială. El schița scenele în tuș cu pana, apoi le colora în spălări vesele, ilustrând viața aglomerată și adesea comică a Angliei georgiene. La el, acuarela devine limbaj al umorului și al observației umane.

Culoarea este cea mai mare glorie a acuarelei — se spune că Cozens a legat metoda petelor de puterea imaginației de a naște peisaje întregi

Epoca de aur a acuarelei britanice, cuprinsă aproximativ între 1750 și 1850, a făcut ca acest mediu să fie considerat pe continent o adevărată specialitate națională engleză. Călătoriile pe Grand Tour, moda schițelor de vacanță și dezvoltarea culorilor gata preparate în casete portabile au transformat acuarela dintr-o unealtă a topografilor într-o artă iubită de amatori și maeștri deopotrivă.

William Blake nu picta acuarelele sale ca peisagiștii englezi ai vremii, ci le concepea drept viziuni ale spiritului. În seria de ilustrații la „Cartea lui Iov”, realizată în acuarelă pentru prietenul și protectorul său Thomas Butts, formele omenești se ondulează ca flăcările, iar culoarea transparentă slujește nu naturii, ci sensului lăuntric.

Pentru „Divina Comedie” a lui Dante, Blake a lucrat 102 acuarele în ultimii ani de viață, comandate de pictorul John Linnell. A murit în 1827 fără să le termine pe toate: unele sunt doar schițe în creion abia atinse de culoare, altele sclipesc pline de albastru și stacojiu, mărturie a unei mâini care lucra până în ultima clipă.

Faimoasa imagine „The Ancient of Days”, în care o făptură divină coboară un compas peste abisul întunecat, a fost tipărită în relief și apoi colorată de mână cu acuarelă. Se spune că Blake a revăzut și recolorat una dintre versiuni pe patul de moarte, socotind-o cea mai bună lucrare a sa.

Blake disprețuia tușa neclară și estomparea moale la modă în acuarela vremii. El trasa mai întâi un contur ferm, ca o linie gravată, apoi umplea cu spălări transparente de culoare. Pentru el desenul precis era însăși coloana morală a artei, iar ceața „naturalistă” a rivalilor i se părea o minciună.

Cele mai vestite acuarele mari ale lui Blake, printre care „The Great Red Dragon and the Woman Clothed with the Sun”, provin din seria comandată de Thomas Butts în jurul anului 1805, având drept temă scene biblice. Balaurul roșu, văzut din spate cu aripile desfăcute, a inspirat teroarea unui roman și film modern.

Blake folosea adesea hârtie relativ modestă și pigmenți pe care îi prepara singur, amestecând culoarea cu clei tare de tâmplar în locul gumei arabice obișnuite. Acest liant îi dădea o suprafață mată, aproape ca de frescă, deosebită de strălucirea umedă a acuareliștilor englezi contemporani.

Ilustrațiile în acuarelă pe care Blake le-a făcut la poemul „L'Allegro” și „Il Penseroso” de John Milton sunt însoțite, pe versoul fiecărei foi, de propriile lui explicații scrise de mână. Astfel privitorul are, rar în istoria artei, chiar cuvintele artistului despre ce a vrut să însemne fiecare făptură zugrăvită.

Seria de acuarele la „Paradisul pierdut” al lui Milton îl arată pe Satan într-o frumusețe tulburătoare, cu trupul luminos și simetric. Blake, care îl admira pe Milton dar îl și contrazicea, spunea că poetul fusese „de partea diavolului fără să știe”, iar culoarea lui dă chip acestei ambiguități.

Blake picta uneori în acuarelă pe baza unei „viziuni” pe care afirma că o vede aievea. Îi spunea soției sale Catherine că îngeri și profeți i se arată în cameră și pozează pentru el; aceasta, credincioasă, îi stătea alături și îi pregătea culorile, învățând ea însăși să coloreze tipăriturile.

Acuarela „The Number of the Beast is 666” din seria biblică Butts înfățișează Fiara din Apocalipsă cu culori atât de fragile încât lucrarea se expune rar la lumină. Multe acuarele ale lui Blake sunt astăzi ținute în penumbră, căci pigmenții transparenți se decolorează ireversibil sub razele puternice.

Când a ilustrat propria sa carte profetică „Jerusalem”, Blake a combinat gravura în relief cu colorarea de mână în acuarele delicate. Din tirajul minuscul, un singur exemplar complet colorat integral se cunoaște astăzi, ceea ce face ca fiecare pagină pictată să fie practic o operă unică.

Tânărul Samuel Palmer și cercul „Ancienților” l-au venerat pe Blake bătrân ca pe un profet viu. Ei au dus mai departe acuarela vizionară în peisajele lunare de la Shoreham, unde grâul și luna sunt încărcate de o strălucire mistică moștenită direct din culoarea transparentă a maestrului.

Micuța acuarelă „The Sea of Time and Space”, cunoscută și ca „Arlington Court Picture”, a fost descoperită abia în 1949 într-un dulap dintr-un conac englez, uitată zeci de ani. Este una dintre cele mai complexe și enigmatice compoziții colorate ale lui Blake, plină de simboluri asupra cărora savanții încă se ceartă.

Blake a inventat un procedeu propriu pe care îl numea „stereotipie” sau tipar iluminat: scria și desena cu un lac rezistent la acid direct pe placa de aramă, coroda restul, apoi tipărea și colora manual cu acuarelă. Susținea că metoda i-a fost dezvăluită în vis de fratele său mort, Robert.

Lumea de imaginație este lumea Eternității; ea este sânul divin în care vom merge cu toții după moartea trupului vegetativ. Această lume a imaginației este infinită și veșnică, pe când lumea generării, sau vegetării, este finită și trecătoare.

Dacă porțile percepției ar fi curățate, totul i s-ar arăta omului așa cum este: infinit.

Execuția are prioritate față de concepție doar în măsura în care linia hotărâtă și determinată este semnul adevărului; căci fără ea nu poate exista nici artă, nici gând limpede.

Winslow Homer și-a dedicat ultimii ani mai ales acuarelei, iar el însuși prețuia aceste lucrări. Se spune că afirma despre acuarelele sale că vor rezista în timp, o încredere justificată: astăzi sunt considerate printre cele mai importante contribuții americane la acest mediu. Le picta adesea în aer liber, în excursii de pescuit din Maine, Adirondacks sau Caraibe.

În 1898 și 1899, Winslow Homer a călătorit în Bahamas și Florida, unde a realizat o serie strălucitoare de acuarele cu ape turcoaz, palmieri și pescari. Lumina puternică a Caraibelor l-a împins spre culori mai libere și mai transparente decât în marinele nordice. Multe dintre aceste foi se află azi la Metropolitan Museum of Art din New York.

John Singer Sargent a devenit, spre finalul carierei, unul dintre cei mai virtuoși acuareliști, mai ales în călătoriile prin Veneția, Alpi și Orientul Apropiat. Lucra rapid, în aer liber, prinzând jocul luminii pe apă și pe zidurile de marmură. Folosea adesea rezerve de hârtie albă și tușe de gouache opac pentru a sugera scânteierea reflexiilor.

În 1909, Brooklyn Museum a achiziționat un lot mare de acuarele ale lui Sargent, iar în 1912 Museum of Fine Arts din Boston a cumpărat un alt grup important. Aceste achiziții timpurii, făcute direct de la artist, au fixat reputația lui Sargent ca maestru al acuarelei. Ele au ținut împreună serii coerente, în loc să le disperseze pe piață.

Andrew Wyeth, deși celebru pentru temperele sale minuțioase, a fost și un acuarelist prolific și îndrăzneț. În acuarelă lucra cu o spontaneitate umedă și energică, foarte diferită de rigoarea temperei cu ou. Multe dintre studiile sale de peisaj din Pennsylvania și Maine au fost realizate rapid, în acuarelă, ca reacții directe la lumină și anotimp.

Tehnica clasică a acuarelei se bazează pe transparență: pigmentul diluat lasă albul hârtiei să transpară și să dea lumina, motiv pentru care în acuarela pură nu se folosește alb opac pentru zonele luminoase. Acuareliștii americani precum Homer stăpâneau arta de a rezerva din timp petele de hârtie nepictată. Odată acoperit, albul hârtiei este greu de recuperat.

Homer a călătorit de mai multe ori în provincia canadiană Québec, la Clubul de pescuit din regiunea Saguenay, unde a pictat acuarele cu bărci, ghizi și somoni sărind. Aceste scene surprind mișcarea apei repezi cu o economie de mijloace uimitoare. Seria demonstrează cât de mult i-a marcat pescuitul atât viața, cât și opera în acuarelă.

Acuarelele expuse mult la lumină pălesc, deoarece unii pigmenți sunt sensibili la lumina naturală. Din acest motiv, muzeele expun de obicei acuarelele doar perioade limitate și în lumină scăzută, apoi le retrag ani întregi la depozit. Foile lui Homer și Sargent sunt printre cele mai atent protejate pentru a le păstra prospețimea culorilor.

Sargent picta uneori din interiorul unei gondole venețiene, cu blocul de acuarelă pe genunchi, prinzând reflexiile de pe canale de la nivelul apei. Acest unghi jos, neobișnuit, dă lucrărilor sale venețiene un aer de intimitate și imediatețe. El transforma clipele banale de călătorie în studii de lumină și mișcare.