Artă

Cea mai faimoasă litografie a lui Daumier, „Rue Transnonain, le 15 avril 1834”, nu conține nicio caricatură. Ea înfățișează, cu o gravitate cutremurătoare, trupurile unei familii ucise de trupe în timpul unei represiuni la Paris. Autoritățile au confiscat și distrus cât au putut din tiraj și chiar piatra, ceea ce face exemplarele supraviețuitoare cu atât mai rare.

În 1835, o lege a cenzurii din Franța a interzis practic caricatura politică. Redactorii revistei „Le Charivari”, unde lucra Daumier, s-au reorientat spre satira moravurilor sociale. Astfel a apărut personajul Robert Macaire, escrocul elegant care întruchipa specula și afacerismul epocii, demonstrând cum cenzura a redirecționat, fără să stingă, geniul litografic al lui Daumier.

Jules Chéret, supranumit „părintele afișului modern”, a produs în cariera sa peste o mie de afișe litografice. Pornind ca ucenic litograf și perfecționându-se la Londra, el a pus la punct un procedeu de litografie în trei culori care permitea tiraje mari și ieftine. Femeile vesele și luminoase din afișele sale au fost botezate de public „Chérettes”.

Când și-a lansat cariera în 1830, Daumier lucra cu o rapiditate uimitoare: putea desena direct pe piatră o litografie într-o singură zi, gata de tipar a doua dimineață în ziar. Această viteză a făcut din litografie mediul ideal al presei ilustrate, permițând comentariul vizual asupra evenimentelor aproape la zi.

Cromolitografia, litografia în culori realizată prin suprapunerea mai multor pietre, a democratizat imaginea colorată în secolul al XIX-lea. Fiecare culoare cerea o piatră separată și o trecere prin presă cu o potrivire perfectă a registrului. Un afiș complex putea necesita astfel zece sau mai multe pietre, fiecare adăugând un strat de culoare peste precedentul.

Théodore Géricault, autorul „Plutei Meduzei”, a fost și un litograf pasionat. În timpul șederii sale la Londra, între 1820 și 1821, a realizat o serie de litografii cu scene de stradă și cai care i-au consolidat reputația. El se numără printre primii mari pictori romantici francezi care au luat în serios noua tehnică drept mijloc de expresie artistică, nu doar de reproducere.

Odilon Redon a creat un întreg univers întunecat pe care el însuși îl numea „les noirs”, negrurile sale. Prin cărbune și litografie, artistul explora vise, spaime și viziuni fantastice, cu ochi plutitori și creaturi hibride. Litografia îi permitea să obțină o gamă profundă de nuanțe de negru, potrivită pentru lumea sa de reverie și mister.

Litografia a fost mult timp singura tehnică grafică ce reda cu fidelitate atingerea directă a mâinii artistului. Fiindcă desenul se face cu creionul gras chiar pe piatră, urma este la fel de spontană ca pe hârtie, cu toate ezitările și apăsările ei. Din acest motiv, colecționarii prețuiesc litografiile ca fiind cele mai apropiate de gestul viu al creatorului.

Trebuie să fii din vremea ta și să pictezi ceea ce vezi.

Știai că o singură planșă ukiyo-e color se năștea din colaborarea a cel puțin patru meșteri, nu doar a artistului? Pictorul desena modelul, gravorul îl tăia în lemn de cireș, imprimeurul aplica culorile rând pe rând, iar editorul finanța și coordona totul. Numele care a rămas în istorie este aproape mereu doar al desenatorului, deși mâna gravorului decidea finețea fiecărei linii de păr.

Știai că fiecare culoare dintr-o xilogravură nishiki-e cerea o placă de lemn separată, tipărită pe rând peste aceeași coală? Pentru ca hârtia să cadă exact în același loc de fiecare dată, gravorii tăiau în lemn niște repere numite kentō, un fel de colțare de aliniere. Această invenție discretă a făcut posibilă suprapunerea precisă a zece sau mai multe culori pe o singură foaie.

Știai că Utagawa Hiroshige a lăsat una dintre cele mai iubite serii peisagistice, „Cincizeci și trei de stații ale drumului Tōkaidō”, inspirată dintr-o călătorie de-a lungul marelui drum dintre Edo și Kyoto? Fiecare stație de poștă își are planșa ei, cu ploaie, zăpadă, negură sau amurg surprinse cu o sensibilitate rar întâlnită. Atmosfera și vremea contează la Hiroshige la fel de mult ca locul însuși.

Știai că Kitagawa Utamaro a ridicat portretul feminin ukiyo-e la rangul de artă a nuanțelor sufletești prin așa-numitele „ōkubi-e”, portrete în prim-plan? El picta doar capul și bustul, apropiindu-se de chip mai mult decât o făcuseră predecesorii săi. Prin gesturi mărunte, o privire, o buză mușcată, o mână ridicată, sugera stări lăuntrice pe care cuvintele abia le pot numi.

Știai că numeroase planșe ukiyo-e au ajuns în Europa ca simplă hârtie de împachetat pentru porțelanuri și ceai? Colecționari și artiști occidentali au descoperit astfel, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, o estetică ce avea să hrănească moda numită „japonism”. Ce în Japonia era o marfă ieftină de larg consum a devenit în Paris obiect de admirație și inspirație.

Știai că însuși cuvântul „ukiyo-e” înseamnă „imagini ale lumii plutitoare”? Expresia venea dintr-o veche noțiune budistă despre deșertăciunea și trecerea vieții, dar a fost preluată cu un tâlc jucăuș pentru a numi plăcerile efemere ale orașului Edo: teatrul, cartierele de petrecere, actorii și frumusețile la modă. Astfel, o vorbă despre nestatornicia lumii a ajuns numele unei arte a bucuriei clipei.

Știai că fiindcă tiparul se făcea în multe exemplare, nu există un singur „original” al Marelui val, ci mii de imprimări răspândite azi prin muzeele lumii? Se estimează că din placa originală au fost trase mii de coli înainte ca lemnul să se tocească. Exemplarele timpurii, cu linii încă nete și culori proaspete, sunt cele mai prețuite de colecționari.

Știai că tehnica numită „bokashi” permitea imprimeurilor să obțină treceri fine de culoare, ca un cer care se stinge lin de la albastru la alb? Efectul se realiza ștergând parțial culoarea de pe placă sau umezind lemnul înainte de imprimare, cu mișcări repetate ale pensulei. La Hiroshige, aceste degradeuri dau cerurilor și apelor o adâncime aproape muzicală.

Știai că în ultima sa mare serie, „O sută de vederi celebre din Edo”, Hiroshige a folosit adesea cadraje îndrăznețe, cu un obiect uriaș în prim-plan și orașul mic în fundal? Un pom înflorit, o pasăre sau o poartă ocupă aproape toată planșa, în vreme ce viața Edoului se ghicește în depărtare. Aceste compoziții neașteptate i-au uimit mai târziu pe pictorii europeni.

Știai că misteriosul portretist de actori Tōshūsai Sharaku a produs o mulțime uimitoare de planșe într-un interval de numai vreo zece luni, între 1794 și 1795, apoi a dispărut fără urmă? Chipurile sale de actori kabuki, cu trăsături exagerate până la caricatură, i-au nedumerit pe contemporani prin sinceritatea lor crudă. Identitatea lui reală a rămas mult timp una dintre marile enigme ale ukiyo-e.

Gustave Doré nu grava el însuși plăcile pentru „Divina Comedie” a lui Dante. Desena imaginile pe blocuri de lemn de merișor (buxus), tăiate în secțiune transversală, iar o echipă de meșteri gravori profesioniști scobea apoi liniile. Doré supraveghea îndeaproape rezultatul, dar mâna care tăia lemnul era, de cele mai multe ori, a altcuiva.

„Infernul” lui Dante, cu ilustrațiile lui Doré, a apărut în 1861 pe cheltuiala artistului însuși, fiindcă niciun editor nu voia să riște banii pe un volum atât de scump. Succesul a fost fulminant, iar editorul Louis Hachette i-a trimis a doua zi o telegramă memorabilă prin care îl chema urgent, recunoscând că se înșelase. „Purgatoriul” și „Paradisul” au urmat în 1868.

Pentru gravurile lui John Tenniel la „Alice în Țara Minunilor” (1865), autorul Lewis Carroll a respins prima tranșă tipărită de editura Macmillan. Tenniel se plânsese că reproducerea desenelor sale ieșise prost, iar Carroll a cerut retragerea întregului tiraj de aproximativ 2000 de exemplare. Acele exemplare respinse au devenit ulterior printre cele mai rare și mai căutate cărți pentru copii din lume.

John Tenniel a desenat Pălărierul Nebun cu o etichetă pe care scrie „In this style 10/6” — adică zece șilingi și șase penny, prețul pălăriei. Detaliul apare în ilustrația originală și e adesea trecut cu vederea de cititorii moderni, care nu mai recunosc vechea notație monetară britanică dinainte de zecimalizare.

Aubrey Beardsley a ilustrat drama „Salomé” a lui Oscar Wilde (ediția engleză din 1894) cu desene în tuș negru de o îndrăzneală atât de mare, încât mai multe plăci au trebuit cenzurate sau înlocuite înainte de tipar. Beardsley strecurase în unele imagini caricaturi ale lui Wilde însuși și detalii licențioase pe care editorul le-a considerat inacceptabile.

Aubrey Beardsley a murit de tuberculoză în 1898, la doar 25 de ani. Convertit la catolicism pe patul de moarte, i-a scris editorului Leonard Smithers o scrisoare rugându-l disperat să distrugă toate desenele sale „obscene”. Rugămintea nu a fost respectată, iar acele lucrări supraviețuiesc astăzi ca parte esențială a operei sale.

Stilul inconfundabil al lui Beardsley — mase mari de negru pur contrastând cu spații albe și linii fine — era dictat parțial de tehnica reproducerii. Desenele sale erau gândite pentru procesul fotomecanic al blocului de linie (line block), care redă doar alb și negru fără tonuri intermediare, așa că artistul a transformat această limitare într-un limbaj vizual propriu.

Gustave Doré a ilustrat „Don Quijote” al lui Cervantes în 1863, iar imaginile sale au marcat atât de puternic imaginarul colectiv încât până azi ni-l închipuim pe cavalerul rătăcitor slab și deșirat, iar pe Sancho Panza scund și rotofei — o dualitate vizuală pe care textul o sugerează, dar pe care Doré a fixat-o definitiv în minte.

William Blake nu doar că scria și ilustra, ci își tipărea cărțile printr-o metodă inventată de el, numită „relief etching” (gravură în relief). Scria textul și desena conturul cu un lac rezistent la acid direct pe placa de cupru, apoi lăsa acidul să corodeze metalul din jur, astfel încât cuvintele și imaginile rămâneau în relief și se tipăreau împreună. Fiecare exemplar era apoi colorat manual.

Ilustrațiile lui Sir John Tenniel pentru revista satirică „Punch”, unde a lucrat aproape 50 de ani, i-au adus în 1893 titlul de cavaler — fiind primul ilustrator și caricaturist britanic înnobilat pentru munca sa grafică. Faimosul său desen „Dropping the Pilot” (1890), despre demiterea lui Bismarck, rămâne una dintre cele mai citate caricaturi politice din istorie.

Gustave Doré a fost un copil-minune: la 15 ani publica deja litografii, iar contractul cu editorul Charles Philipon l-a obligat, pe când era adolescent, să livreze câte o pagină de desene pe săptămână. De-a lungul vieții a produs o cantitate uriașă de lucrări, ilustrând peste 200 de titluri, printre care Biblia, „Poveștile” lui Perrault și „Corbul” lui Poe.