Artă

Tabloul „Autoportret ca alegorie a picturii” al Artemisiei Gentileschi o înfățișează pe artistă în plin act de a picta, întruchipând ea însăși figura alegorică a Picturii, numită La Pittura. Fiindcă acea alegorie era prin tradiție o femeie, doar o pictoriță putea uni la propriu autorul și subiectul. Lucrarea face parte din Royal Collection britanică.

Frații Annibale, Agostino și vărul lor Ludovico Carracci au fondat la Bologna, în jurul anului 1582, o academie de pictură cunoscută mai târziu ca Accademia degli Incamminati. Acolo se studia atât desenul după natură, cât și marile modele ale Renașterii, ca reacție la manierismul căzut în artificiu. Această școală a format o întreagă generație de pictori bolognezi.

Guido Reni a pictat „Masacrul inocenților”, aflat la Pinacoteca Nazionale din Bologna, ca o scenă de mare violență temperată totuși de grație și de un echilibru aproape muzical al gesturilor. Compoziția a fost mult admirată și studiată de artiști din secolele următoare pentru felul în care ordonează disperarea într-o structură clasică. Lucrarea datează din jurul anului 1611.

Câtă vreme voi trăi, veți vedea sufletul unui Cezar în sufletul unei femei.

Îmi voi arăta Luminăției Voastre ce poate face o femeie.

Ajuns pictor de curte al regelui Carol I al Angliei, Van Dyck a creat portrete de o eleganță aristocratică fără egal, cu figuri zvelte, mâini alungite și priviri visătoare. „Carol I la vânătoare”, aflat astăzi la Luvru, îl arată pe rege în picioare, cu o ținută firească dar suverană, un tip de portret care avea să influențeze secole de pictură engleză.

Barbișonul ascuțit și subțire pe care îl purtau cavalerii epocii a ajuns să fie numit „barbă van Dyck” tocmai pentru că pictorul flamand a imortalizat atâția nobili cu acest tip de tunsoare a bărbii în portretele sale. Denumirea s-a păstrat până astăzi în mai multe limbi.

Van Dyck a fost un maestru al redării materialelor: satinul lucios, dantela fină și armura strălucitoare din portretele sale par aproape palpabile. Pentru a obține strălucirea țesăturilor de mătase, aplica tușe rapide și sigure de alb peste tonurile de bază, sugerând reflexele luminii mai degrabă decât să le deseneze minuțios.

Jordaens a reluat de mai multe ori tema populară „Regele bea”, inspirată din sărbătoarea Bobotezei, în care cel care găsea bobul ascuns în plăcintă devenea rege al ospățului. Scenele sale, pline de personaje care mănâncă, cântă și beau, sunt o mărturie vie a vieții festive flamande și a gustului pentru proverbe moralizatoare.

O temă îndrăgită de Jordaens a fost proverbul flamand ilustrat prin „Bătrânii cântă, tinerii ciripesc”, care sugerează că cei tineri imită comportamentul celor bătrâni. Pictorul aduna în jurul mesei mai multe generații, subliniind ideea că exemplul părinților modelează purtarea copiilor.

În natura moartă olandeză a apărut un întreg gen numit „vanitas”, în care obiecte precum craniul, ceasul, lumânarea stinsă sau floarea ofilită amintesc de trecerea timpului și de deșertăciunea lumii. Sub frumusețea abundenței de fructe, pahare și flori se ascunde astfel o predică tăcută despre moarte.

Multe buchete somptuoase din tablourile olandeze cu flori sunt, botanic vorbind, imposibile: reunesc specii care înfloresc în anotimpuri diferite. Pictori precum Ambrosius Bosschaert lucrau după studii individuale ale florilor, adunate în timp, și le compuneau apoi într-un singur vas idealizat, care nu ar fi putut exista niciodată aievea.

Peisajul olandez al secolului al XVII-lea a impus în pictura europeană cerul jos și imens, care ocupă adesea două treimi din pânză. Maeștri precum Jacob van Ruisdael au făcut din norii în mișcare și din lumina schimbătoare adevăratul subiect al tabloului, transformând câmpia plată a Olandei într-un spectacol al văzduhului.

Willem Kalf a ridicat natura moartă de lux la rang de artă a luminii: în „pronkstilleven” el picta cupe de argint, porțelan chinezesc și covoare orientale bogate. Detaliul care încânta cel mai mult privitorii era felul în care lumina traversează un pahar de vin sau o coajă de lămâie desfăcută în spirală, pictată cu o transparență aproape tactilă.

Pieter Claesz și Willem Claesz Heda au dezvoltat un tip de natură moartă numit „ontbijtje” (mic dejun) și „banketje” (banchet), în tonuri aproape monocrome de gri, brun și argintiu. Farmecul lor stă în redarea reflexelor pe cositor, sticlă și scoici de stridii, precum și în dezordinea studiată — o masă părăsită, cu un pahar răsturnat, ca și cum cineva tocmai ar fi plecat.

Murillo a murit în 1682 în urma unei căzături de pe schelă, în timp ce picta un mare retablou al „Cununiei Sfintei Ecaterina” pentru biserica capucinilor din Cádiz. A rămas neterminat, iar rănile căpătate în cădere i-au grăbit sfârșitul la Sevilla.

Murillo a pictat numeroase scene cu copii ai străzii din Sevilla, mici cerșetori care mănâncă struguri sau numără monede, cu o tandrețe rară pentru vremea sa. Multe dintre aceste pânze au ajuns în colecții străine, iar azi câteva se află la Alte Pinakothek din München și la muzeul Dulwich din Londra.

„Domnișoarele de onoare” (Las Meninas) este o pânză uriașă, de peste trei metri înălțime, ocupând azi o sală proprie la muzeul Prado din Madrid. În 1734, un incendiu la vechiul Alcázar regal a distrus sute de tablouri; „Las Meninas” a fost salvată, dar se spune că a suferit ușoare retușuri pe margini în urma scoaterii grabnice din foc.

Când Antoine Watteau a prezentat Academiei Regale de Pictură și Sculptură pânza „Îmbarcarea pentru Cythera”, instituția a fost nevoită să inventeze pentru el o categorie nouă: aceea de „fête galante”. Nu se încadra nici în pictura istorică, nici în cea de gen, așa că academicienii au consemnat în registru, în 1717, o denumire cu totul nouă spre a-l putea primi ca membru.

Există două versiuni ale „Îmbarcării pentru Cythera”: cea din 1717, aflată la Luvru, și o replică mai bogat ornamentată, pictată în jurul anului 1718-1719, care se află astăzi la Palatul Charlottenburg din Berlin. A doua a intrat în colecția lui Frederic cel Mare al Prusiei, mare admirator al lui Watteau.

Watteau a murit de tuberculoză în 1721, la doar 36 de ani. Boala l-a însoțit ani întregi și mulți istorici de artă leagă melancolia stăruitoare din scenele lui aparent vesele de conștiința propriei fragilități; personajele sale par mereu prinse într-o clipă de bucurie care tocmai se destramă.

„Firmul lui Gersaint”, ultima mare pânză a lui Watteau, a fost pictat spre a servi drept firmă atârnată deasupra prăvăliei de tablouri a negustorului Edme-François Gersaint. Watteau ar fi realizat-o în doar câteva dimineți, iar în colț se vede cum un tablou al lui Ludovic al XIV-lea este așezat într-o ladă, aluzie discretă la sfârșitul unei domnii și al unei epoci.

François Boucher a fost pictorul preferat al marchizei de Pompadour, favorita lui Ludovic al XV-lea, pe care a portretizat-o de mai multe ori înconjurată de cărți, partituri și instrumente, pentru a-i sublinia rafinamentul intelectual. Boucher i-a fost și profesor de gravură marchizei, iar ea i-a devenit cea mai importantă protectoare.

Boucher a ajuns prim-pictor al regelui și director al Academiei Regale, dar a fost și ținta unei critici celebre: Denis Diderot îi reproșa că nu mai știe ce este adevărul și că paletele lui roz-albăstrui sunt artificiale, deși recunoștea că nimeni nu stăpânea mai bine culoarea și lumina.

„Leagănul” (Les hasards heureux de l'escarpolette), capodopera lui Fragonard, a fost comandată de un curtean care a cerut ca el însuși să fie pictat privind în sus, spre iubita legănată. Un detaliu picant: tânărul își pierde papucul zburat în aer, iar în stânga o statuie a lui Cupidon duce degetul la buze, ca și cum ar cere tăcere asupra întâlnirii tainice.

Seria „Progresul iubirii” a lui Fragonard, patru mari panouri, a fost respinsă de comanditara ei, contesa du Barry, în 1773, probabil pentru că stilul rococo părea deja demodat față de noul gust neoclasic. Panourile au ajuns mai târziu în casa artistului, iar astăzi sunt printre cele mai prețuite piese ale colecției Frick din New York.

Deși a fost regele picturii galante, Fragonard a sfârșit în sărăcie și uitare după Revoluția Franceză, care a măturat lumea aristocratică ce îi comanda tablourile. A fost salvat, ironic, de rivalul stilistic Jacques-Louis David, care i-a găsit un post administrativ la nou-înființatul Muzeu al Luvrului.

În „Jurământul Horaților”, Jacques-Louis David a construit compoziția pe o rigoare aproape geometrică: trei arcade despart cele trei grupuri de personaje, bărbații rigizi și hotărâți contrastând cu femeile prăbușite de durere. Pictura, expusă la Salonul din 1785, a devenit un manifest al neoclasicismului și, mai târziu, un simbol al idealurilor revoluționare.

„Moartea lui Marat” a fost pictată de David în 1793, la puține luni după asasinarea revoluționarului în cada sa. Marat suferea de o boală de piele care îl obliga să lucreze în baie, iar David a transformat scena într-o compoziție de o simplitate solemnă, adesea comparată cu o „Pietà” laică a Revoluției.

Uriașa „Încoronare a lui Napoleon”, pictată de David între 1805 și 1807, măsoară aproape șase metri înălțime și zece metri lățime și cuprinde peste o sută cincizeci de personaje. David a introdus în tablou, la cererea împăratului, figura mamei lui Napoleon în tribună, deși în realitate ea absentase de la ceremonie.