Artă

„Icoana din Vladimir a Maicii Domnului” este de fapt o operă bizantină adusă la Kiev în secolul al XII-lea și mutată apoi la Vladimir și la Moscova, unde a fost venerată ca ocrotitoare a orașului. Din pictura originală se mai păstrează în bună parte doar chipurile Mariei și ale Pruncului, restul fiind repictat de mai multe ori de-a lungul secolelor.

Grupul pictorilor cunoscuți ca Peredvijniki, „Rătăcitorii”, s-a desprins de academia oficială în 1870 și a organizat expoziții itinerante prin orașele imperiului, ca să ducă arta către un public larg. Din el au făcut parte Repin, Șișkin și Kramskoi, iar temele lor țineau de viața reală a poporului, nu de subiectele mitologice preferate de academie.

În „Boieroaica Morozova” (1887), Vasili Surikov o înfățișează pe nobila întemnițată pentru credința sa de rit vechi, ridicând două degete în semnul crucii vechi în timp ce sania o duce spre exil. Surikov a povestit că imaginea i-a pornit de la o cioară neagră văzută în zăpadă, care i-a sugerat pata întunecată a figurii pe fondul alb al iernii.

Mișcarea acestor elemente vii scapă penelului: a picta un fulger, o rafală de vânt, stropul unui val este de neconceput după natură. Pictorul trebuie să și le amintească.

Icoana „Mântuitorul din Zvenigorod”, atribuită lui Rubliov, a fost descoperită în 1918 într-un șopron de lângă catedrala din Zvenigorod, unde slujea drept scândură. Deși din pictură se mai păstrează mai ales chipul lui Hristos, blândețea privirii a făcut ca fragmentul să fie considerat una dintre culmile artei icoanei rusești.

Portretul filozofic „Necunoscuta” (1883) al lui Ivan Kramskoi arată o femeie elegantă într-o trăsură, privind de sus spre privitor, fără ca identitatea ei să fie vreodată dezvăluită. Titlul rusesc, care poate însemna și „străina” sau „necunoscuta”, a alimentat de la bun început speculații despre cine ar fi fost modelul, mister rămas nerezolvat până astăzi.

Nicolae Grigorescu și-a început ucenicia ca zugrav de biserici la doar unsprezece ani, după moartea tatălui, pictând icoane și pereți de lăcaș pentru a-și întreține familia. Această școală umilă i-a dat siguranța desenului și dragostea pentru lumina caldă care avea să-i străbată mai târziu peisajele. Multe dintre acele lucrări timpurii, la Mănăstirea Zamfira și la Agapia, se pot vedea și astăzi.

„Carul cu boi” nu este o singură pânză, ci un motiv obsedant pe care Grigorescu l-a reluat în zeci de variante de-a lungul vieții. Boii albi înaintând prin praful drumului au devenit un adevărat simbol al lumii țărănești pe care pictorul o iubea. Fiecare versiune schimbă lumina și anotimpul, ca și cum ar căuta mereu aceeași clipă de liniște.

În timpul Războiului de Independență din 1877, Grigorescu a mers pe front ca pictor, făcând schițe direct printre soldați. Din aceste însemnări au ieșit lucrări precum „Atacul de la Smârdan” și impresionantul „Dorobanțul”. A fost printre primii artiști români care au adus pe pânză un război trăit, nu doar imaginat în atelier.

Theodor Aman a fost întemeietorul, în 1864, al Școlii de Belle-Arte din București, prima instituție de învățământ artistic superior din țară. Tot el a fost printre cei care au pus bazele Pinacotecii naționale. Casa lui din București, decorată chiar de mâna sa cu picturi murale, este astăzi muzeu.

Ioan Andreescu, prieten și admirator al lui Grigorescu, a murit tânăr, la doar treizeci și trei de ani, răpus de tuberculoză. În scurta lui viață a lăsat peisaje de o gravitate rară, cu tonuri stinse de pădure și iarnă, foarte diferite de lumina veselă a contemporanilor. Astăzi este socotit unul dintre cei mai profunzi peisagiști români.

Ștefan Luchian a continuat să picteze chiar și după ce paralizia i-a slăbit mâinile, legându-și uneori pensula de degete pentru a putea lucra. În această perioadă de suferință a creat unele dintre cele mai luminoase flori din arta românească, printre care celebrele „Anemone”. Durerea trupului nu a stins niciodată bucuria culorii.

Tabloul „La împărțitul porumbului” al lui Ștefan Luchian, cu o mulțime de țărani săraci strânși în așteptare, a fost considerat prea îndrăzneț social pentru vremea sa. Luchian își arăta astfel apropierea de lumea celor umili, temă rară în pictura de salon a epocii. Lucrarea rămâne o mărturie a compasiunii lui pentru oamenii simpli.

Nicolae Tonitza este renumit pentru felul aparte în care picta ochii copiilor: pete întunecate, mari și adânci, fără reflexe punctuale, care par să privească dintr-o altă lume. Această manieră a devenit atât de personală încât astăzi un „copil de Tonitza” se recunoaște dintr-o privire. Blândețea și tristețea din acei ochi au făcut din portretele lui de copii adevărate embleme.

Pe lângă pensulă, Tonitza a mânuit și condeiul: a fost un critic de artă și publicist activ, scriind cronici și pamflete în presa vremii. Vederea i s-a deteriorat grav spre sfârșitul vieții, ceea ce a făcut ca ultimii ani să fie deosebit de dureroși pentru un om care trăia prin ochi. A murit în 1940, lăsând o operă marcată de tandrețe și de culori calde.

Grigorescu a studiat la Barbizon, în Franța, alături de pictorii care lucrau în aer liber, în inima pădurii de la Fontainebleau. Contactul cu acest grup i-a schimbat definitiv felul de a vedea lumina și natura. La întoarcere, a adus în România o prospețime a peisajului pictat direct din natură, până atunci puțin cunoscută.

„Rodica”, tânăra țărancă cu cobilița pe umeri pictată de Grigorescu, a devenit una dintre cele mai iubite imagini ale artei românești, reprodusă de nenumărate ori. Chipul senin și portul popular au transformat-o într-un adevărat simbol al frumuseții rurale. Puțini știu că modelul acestei imagini a fost surprins de pictor în drumurile lui prin sate.

Theodor Aman a fost și un remarcabil gravor, printre primii din România care au practicat gravura pe metal la nivel artistic. În casa-atelier și-a montat propriile prese, experimentând tehnici pe care le aducea din studiile pariziene. Astfel, opera lui îmbină pictura de istorie cu o pasiune tehnică pentru multiplicarea imaginii prin gravură.

Luchian a fost, în 1896, unul dintre inițiatorii expoziției independente numite „Salonul Independenților”, o reacție împotriva juriilor rigide ale saloanelor oficiale. Tinerii artiști voiau libertatea de a-și arăta lucrările fără cenzura academică. Gestul lui anunța o modernitate care avea să crească în arta românească a secolului următor.

Andreescu a expus la Paris, la Salonul din 1879, unde peisajele lui sobre au fost bine primite de critica franceză. Pentru un tânăr venit dintr-o țară fără mare tradiție de pictură de șevalet, recunoașterea într-un asemenea centru artistic era ceva neobișnuit. Din păcate, boala nu i-a mai lăsat timp să-și dezvolte pe deplin talentul.

În pictura de flori a lui Luchian, buchetele nu sunt niciodată doar decor: albăstrelele, garoafele și anemonele par să respire, așezate cu o mână care cunoștea deja apropierea morții. Culorile vii izbucnesc pe fonduri simple, ca o afirmare a vieții în ciuda bolii. Aceste naturi statice sunt considerate culmea artei lui.

Eu am pictat până în cele din urmă cu pensula legată de mână.

Un copil trebuie pictat cu inima, nu numai cu ochii.

Theodor Pallady a fost prieten apropiat cu Henri Matisse încă din anii studiilor la atelierul lui Gustave Moreau, la Paris. Cei doi s-au cunoscut în jurul anului 1892 și au păstrat legătura decenii la rând, iar afinitatea pentru linia pură și armonia culorilor rafinate se simte în opera pictorului român.

Fresca de la Mănăstirea Voroneț, ctitorită de Ștefan cel Mare în 1488, este renumită pentru scena monumentală a „Judecății de Apoi” pictată pe peretele vestic, în jurul anului 1547. Nuanța intensă de albastru care acoperă fondul a devenit atât de faimoasă încât este cunoscută în lume drept „albastrul de Voroneț”.

Ciclul de fresce al lui Giotto din Capela Scrovegni de la Padova, finalizat în jurul anului 1305, cuprinde aproximativ 38 de scene din viața Fecioarei și a lui Hristos. Bolta de un albastru profund, presărată cu stele, sugerează cerul și rămâne una dintre cele mai emoționante realizări ale picturii preRenascentiste.

Corneliu Baba a pictat de-a lungul vieții numeroase variante ale temei „Regele nebun”, o serie tulburătoare începută mai ales din anii 1970. Figura regelui, cu chipul crispat și mâinile încleștate, este interpretată adesea ca o meditație asupra puterii, singurătății și fragilității umane.

Michelangelo a pictat bolta Capelei Sixtine între 1508 și 1512, lucrând în cea mai mare parte în picioare, cu capul dat pe spate, nu întins pe schele cum se crede adesea. Suprafața acoperită depășește 500 de metri pătrați, iar artistul se considera de fapt sculptor, nu pictor.

Iosif Iser a fost fascinat de lumea Orientului și a Balcanilor, iar tătăroaicele din Dobrogea au devenit una dintre temele sale predilecte. Influențat de Cézanne și de cubism, el a construit figurile prin planuri ample de culoare și contururi ferme, dând o monumentalitate aparte personajelor sale.

Gheorghe Petrașcu este cunoscut pentru materia densă și pastoasă a picturilor sale, cu straturi groase de vopsea aplicate în timp, care dau suprafeței o strălucire de smalț. Temele sale predilecte au fost interioarele, vasele, florile și peisajele orașelor din Italia și Franța, tratate cu o cromatică profundă.