Artă

Monet și-a dedicat ultimele trei decenii grădinii sale de la Giverny, unde a pictat seria „Nuferilor” în peste 250 de pânze. Multe dintre ultimele lucrări au fost realizate în timp ce artistul suferea de cataractă, care i-a alterat percepția culorilor spre tonuri roșiatice și gălbui; după operație a repictat unele bucăți pe care le considera prea întunecate.

Cele mai mari panouri cu „Nuferi” au fost dăruite de Monet statului francez și instalate în două săli ovale la Orangerie din Paris, ca un fel de capelă laică a păcii, inaugurată în 1927, la câteva luni după moartea pictorului. Suprafețele pictate se întind pe aproape o sută de metri liniari.

Ca să studieze cum lumina schimbă un singur subiect, Monet a pictat fațada catedralei din Rouen în peste treizeci de variante, la ore și în condiții atmosferice diferite. Lucra la mai multe pânze deodată, trecând de la una la alta pe măsură ce soarele se muta pe piatră.

Renoir a pictat „Balul de la Moulin de la Galette” în mare parte pe loc, în grădina localului din Montmartre, surprinzând petele de soare care cad prin frunziș peste dansatori. Pentru a transporta pânza mare până la fața locului, prietenii l-ar fi ajutat zilnic; tabloul este considerat una dintre capodoperele impresionismului dedicate vieții pariziene.

În ultimii ani, Renoir a fost atât de chinuit de artrită reumatoidă încât mâinile i se deformaseră și abia mai putea ține pensula. A continuat totuși să picteze, sprijinindu-și pensula între degetele înțepenite, iar unii martori au descris cum i se prindea instrumentul de mână bandajată. Nu a renunțat la culoare până la sfârșit.

Degas prefera să nu fie numit impresionist, ci realist sau independent, deși a expus alături de grup. Spre deosebire de ceilalți, disprețuia pictura în aer liber și lucra aproape numai în atelier, din memorie și din schițe, susținând că arta cere reflecție, nu doar impresie de moment.

Balerinele lui Degas nu sunt idealizări grațioase, ci studii ale efortului: fete care își leagă panglicile, se scarpină la spate, cască sau se odihnesc epuizate. Multe dintre ele erau tinere din familii sărace, iar Degas a surprins culisele Operei din Paris mai des decât spectacolul propriu-zis.

Camille Pissarro a fost singurul artist care a expus la toate cele opt expoziții impresioniste, din 1874 până în 1886. Mai vârstnic decât mulți colegi, a fost un fel de mentor răbdător pentru Cézanne și Gauguin și a rămas credincios idealurilor grupului chiar și când moda se schimba.

În timpul Războiului franco-prusac, Pissarro și-a părăsit casa de la Louveciennes, iar trupele care au ocupat-o i-au distrus un mare număr de pânze; unele ar fi fost folosite ca preșuri în noroi. Din opera sa timpurie s-au pierdut astfel foarte multe lucrări, o pierdere ireparabilă pentru arta franceză.

Alfred Sisley, cel mai discret dintre marii impresioniști, a rămas fidel peisajului toată viața și a pictat râuri, poduri și zăpezi cu o delicatețe rară. Deși de origine engleză, a trăit aproape numai în Franța și a murit sărac; abia după moarte prețurile lucrărilor sale au urcat.

Seria inundațiilor de la Port-Marly, pictată de Sisley, arată case și un han cufundate în apele revărsate ale Senei, cu reflexii care transformă dezastrul într-un spectacol de lumină liniștită. Aceste pânze sunt considerate printre cele mai frumoase studii de apă și cer din întreaga mișcare.

Berthe Morisot a fost una dintre puținele femei din nucleul impresionist și a expus alături de bărbați într-o vreme când femeilor le era greu să fie luate în serios ca artiste. S-a căsătorit cu Eugène Manet, fratele pictorului Édouard Manet, care i-a fost și model, și i-a pozat lui Édouard pentru mai multe tablouri celebre.

Impresioniștii au putut lucra atât de mult în aer liber și datorită unei invenții umile: tubul de vopsea din tablă cu capac cu filet, răspândit la mijlocul secolului al XIX-lea. Vopselele gata preparate și portabile au eliberat pictorul de atelier și au făcut posibilă pictura rapidă a luminii schimbătoare direct în natură.

Vreau să pictez aerul în care se află podul, casa, barca. Frumusețea aerului în care sunt aceste obiecte, și asta nu este nimic altceva decât imposibilul.

Într-o zi trebuia să fie albastru, dar l-am făcut roz; iar apoi mi-am dat seama că a durat o eternitate până să înțeleg.

Durerea trece, frumusețea rămâne.

Vincent van Gogh a vândut foarte puține tablouri în timpul vieții, iar „Podgoria roșie” (Vigne rouge à Montmajour, 1888) este adesea menționată drept singura pânză vândută public înainte de moartea sa, cumpărată de pictorița belgiană Anna Boch în 1890. Astăzi opera se află la Muzeul Pușkin din Moscova.

„Noapte înstelată” (1889) a fost pictată de Van Gogh din camera sa de la ospiciul Saint-Paul-de-Mausole din Saint-Rémy-de-Provence, în timp ce se afla internat de bunăvoie. Priveliștea reală era o câmpie cu munți, iar satul din prim-plan cu turla ascuțită a fost adăugat din memorie și imaginație, nefiind vizibil de la fereastra sa.

Van Gogh a pictat mai multe versiuni ale „Floarea-soarelui”, iar galbenii strălucitori se datorează pigmentului crom galben, atunci nou. Analizele moderne au arătat că unele nuanțe se degradează în timp, virând spre brun, motiv pentru care unele buchete par astăzi mai stinse decât le-a văzut pictorul.

Paul Cézanne a pictat muntele Sainte-Victoire din Provence de zeci de ori de-a lungul anilor, în ulei și acuarelă, urmărindu-i schimbarea luminii și a formei. Pentru el, muntele devenise un exercițiu de a reduce natura la structuri esențiale, o căutare care avea să inspire cubismul.

Cézanne lucra atât de încet încât modelele sale trebuiau să pozeze ore în șir, ședință după ședință. Se spune că pentru portretul negustorului de artă Ambroise Vollard i-a cerut peste o sută de ședințe, iar la final ar fi declarat mulțumit doar de pieptul cămășii.

Georges Seurat a desăvârșit tehnica numită pointillism (sau divizionism), aplicând puncte mici de culoare pură care se amestecă în ochiul privitorului. Capodopera sa „O duminică după-amiază pe insula Grande Jatte” (1884–1886) i-a luat mai bine de doi ani și măsoară aproximativ doi metri pe trei.

După ce a terminat „Grande Jatte”, Seurat a adăugat mai târziu o bordură pictată cu puncte direct pe pânză și a repictat cadrul, ca tabloul să fie văzut într-un context de culoare potrivit teoriilor sale optice. Artistul a murit tânăr, la doar 31 de ani, în 1891.

Paul Gauguin a părăsit o carieră de agent de bursă pentru a se dedica picturii, iar în căutarea unui „paradis” primitiv a plecat în Tahiti și mai târziu în Insulele Marchize. Marea sa pânză filozofică „De unde venim? Ce suntem? Încotro mergem?” (1897–1898) se citește de la dreapta la stânga, ca o poveste a vieții.

Toamna lui 1888, Gauguin a locuit vreme de aproximativ două luni cu Van Gogh în „Casa Galbenă” din Arles, unde cei doi visau la o comunitate de artiști. Conviețuirea tensionată s-a încheiat abrupt după episodul în care Van Gogh și-a mutilat urechea, iar Gauguin a plecat.

Henri de Toulouse-Lautrec provenea dintr-o familie aristocratică, iar fracturi ale picioarelor din adolescență, pe fondul unei fragilități osoase, i-au oprit creșterea, rămânând scund toată viața. Și-a găsit lumea în cabaretele Montmartre-ului, imortalizând dansatoare și cântărețe precum La Goulue de la Moulin Rouge.

Van Gogh a pictat mai multe autoportrete în anii de la Paris și Arles, în parte pentru că nu își permitea plata modelelor. În câțiva ani a realizat câteva zeci de autoportrete, transformându-și propriul chip într-un laborator de culoare și tușă.

„Dormitorul” (La Chambre à coucher, 1888) există în trei versiuni pictate de Van Gogh, foarte asemănătoare. Pictorul a vrut ca tabloul să sugereze odihnă și liniște prin culori simple, deși pereții, care par astăzi albăstrui, ar fi fost la origine mai violeți, din pricina unui pigment care s-a decolorat.

Cézanne este supranumit adesea „părintele artei moderne”, iar atât Matisse, cât și Picasso l-au numit un maestru. Naturile sale moarte cu mere par simple, dar structurează masa și volumul cu o rigoare care a deschis drumul spre pictura secolului XX.

„Mâncătorii de cartofi” (1885) marchează perioada olandeză, întunecată, a lui Van Gogh, dinainte de a descoperi culoarea vie la Paris. Pictorul a vrut să arate mâini aspre de țărani care mănâncă din ceea ce au săpat ei înșiși din pământ, o imagine a muncii cinstite.