Artă

Știai că statuia ecvestră a lui Marcus Aurelius din bronz aurit, azi în Roma, a supraviețuit topirilor din Evul Mediu probabil dintr-o confuzie salvatoare? Se crede că a fost cruțată fiindcă a fost luată drept chipul lui Constantin cel Mare, primul împărat creștin, iar celelalte statui ecvestre imperiale au fost topite. Ea este singura mare statuie ecvestră romană din bronz păstrată aproape intactă.

Știai că „Venus din Milo”, descoperită în 1820 pe insula grecească Milos, este o operă elenistică ce datează probabil în jurul anului 100 î.Hr.? Brațele îi lipsesc, iar poziția lor originală rămâne o enigmă dezbătută: unii au bănuit că ținea un măr, un scut ori o oglindă. Vreme îndelungată a fost prezentată drept operă clasică pentru a-i spori prestigiul.

Ceea ce nu ne putem imagina că este natural pare pe drept cuvânt greșit; căci grecii, ca principiu al operei, au adoptat un canon foarte exact.

Concursul din 1401 pentru ușile de bronz ale Baptisteriului din Florența este considerat de mulți momentul de naștere al Renașterii în sculptură. Tinerii Lorenzo Ghiberti și Filippo Brunelleschi au primit aceeași temă, „Sacrificiul lui Isaac”, iar juriul a fost atât de indecis încât ar fi vrut să le încredințeze lucrarea împreună. Ghiberti a câștigat singur, iar Brunelleschi, dezamăgit, s-a îndreptat spre arhitectură.

Cele două panouri rivale ale lui Ghiberti și Brunelleschi din concursul de la 1401 s-au păstrat amândouă și se află astăzi la Museo Nazionale del Bargello din Florența. Ele pot fi comparate direct: panoul lui Brunelleschi este turnat din mai multe bucăți lipite, în timp ce Ghiberti a reușit o turnare mai economă și mai unitară a figurii lui Isaac.

Ghiberti a lucrat la „Porțile Paradisului” aproximativ 27 de ani, între 1425 și 1452. Cele zece panouri narative folosesc relieful aplatizat („rilievo schiacciato”) pentru a crea iluzia de adâncime și perspectivă, o inovație uimitoare pentru bronzul aurit.

În inundația catastrofală a Florenței din noiembrie 1966, apele râului Arno au smuls mai multe panouri de pe „Porțile Paradisului”. După dezastru s-a decis conservarea originalelor la adăpost, iar pe Baptisteriu au fost montate copii fidele. Panourile originale, restaurate meticulos, sunt expuse azi la Museo dell'Opera del Duomo.

Ghiberti și-a inclus autoportretul chiar în rama „Porților Paradisului”: un cap de bărbat chel, cu trăsături pline, privind spre exterior dintr-un medalion. Este unul dintre cele mai timpurii autoportrete sculptate semnate, semn al noii conștiințe de sine a artistului renascentist.

Familia Della Robbia a păstrat secretul rețetei sale de glazură pentru terracotta emailată vreme de generații. Andrea della Robbia a creat celebrele medalioane cu prunci înfășați („putti”) pe fațada Ospedale degli Innocenti din Florența, primul mare orfelinat al orașului, iar culorile lor albastru și alb rămân strălucitoare după cinci secole.

Luca della Robbia, întemeietorul dinastiei, și-a început cariera ca sculptor în marmură. Tribuna cantorilor („Cantoria”) pe care a realizat-o pentru catedrala din Florența, cu grupuri de copii cântând și dansând, este considerată una dintre cele mai vii reprezentări ale bucuriei muzicale din arta renascentistă.

Grupul de bronz „Necredința Sfântului Toma” al lui Verrocchio, realizat pentru o nișă de la Orsanmichele, a rezolvat o problemă tehnică dificilă: nișa fusese comandată pentru o singură figură, iar Verrocchio a trebuit să așeze două personaje într-un spațiu strâmt, cu Toma pășind parcă în afara cadrului.

Puține lucruri au fost făcute de mâinile mele fără să fi fost duse la bun sfârșit cu cea mai mare diligență și dragoste.

În 1972, „Pietà” a fost atacată cu un ciocan de geologul Laszlo Toth, care striga că este Iisus Hristos. Au fost sparte peste 50 de fragmente, iar Fecioarei i s-au rupt brațul stâng, nasul și o parte din pleoapă. Restaurarea minuțioasă a durat luni întregi, iar de atunci opera este protejată de un panou de sticlă blindată.

„Moise”, sculptat pentru mormântul papei Iulius al II-lea, poartă pe frunte două protuberanțe asemenea unor coarne. Ele provin dintr-o traducere latină a Bibliei în care cuvântul ebraic pentru „rază de lumină” a fost redat prin „cornut”, adică purtător de coarne. Astfel, o confuzie de traducere s-a preschimbat în marmură.

Pentru a atenua caracterul senzual al operei „Apollo și Dafne”, cardinalul Scipione Borghese, comanditarul, a pus să se graveze pe soclu un distih moralizator scris de viitorul papă Urban al VIII-lea (Maffeo Barberini). Versul latin avertizează că cel ce urmărește plăcerile fugare culege doar frunze și fructe amare.

Pentru a turna în bronz uriașul baldachin, papa Urban al VIII-lea Barberini a ordonat topirea grinzilor de bronz care întăriseră timp de secole porticul Panteonului antic. Fapta a dat naștere celebrei zeflemele romane „Quod non fecerunt barbari, fecerunt Barberini” — ceea ce barbarii nu au făcut, au făcut Barberinii.

„Milo din Crotona” al lui Pierre Puget (1671-1682), astăzi la Luvru, îl înfățișează pe atletul antic prins cu mâna într-un trunchi de copac și sfâșiat de un leu, o compoziție de o violență dramatică rar întâlnită. Statuia i-a plăcut atât de mult regelui Ludovic al XIV-lea încât, potrivit relatărilor de la curte, regina însăși ar fi fost mișcată până la lacrimi.

Statuia ecvestră din bronz a Marelui Elector Frederic Wilhelm, realizată de Andreas Schlüter la Berlin (1697-1709), este considerată una dintre cele mai importante lucrări ale barocului nordic. La baza soclului, patru sclavi înlănțuiți amintesc de un motiv triumfal antic reînviat cu forță dramatică barocă.

„Sfânta Cecilia” a sculptorului Stefano Maderno (1600), aflată în biserica Santa Cecilia in Trastevere din Roma, o înfățișează pe martiră culcată pe o parte, cu chipul ferit privirii. Sculptorul a susținut că a redat exact poziția în care trupul neputrezit al sfintei ar fi fost găsit când mormântul i-a fost deschis în anul 1599.

În capela Sansevero din Napoli, „Cristo velato” (Cristul acoperit cu văl), sculptat de Giuseppe Sanmartino în 1753, arată trupul mort al lui Isus sub un giulgiu de marmură atât de fin încât pare o pânză reală așezată peste corp. Legenda locală susține că prințul de Sansevero, alchimist, ar fi transformat magic o pânză adevărată în piatră, deși vălul este cioplit din același bloc de marmură ca statuia.

Când lucrez la o statuie, mă cuprinde o furie care mă face să tremur, iar marmura sângerează sub dalta mea.

Danezul Bertel Thorvaldsen a stat la Roma aproape patruzeci de ani. Când s-a întors în cele din urmă la Copenhaga, în 1838, sosirea vaporului său a fost întâmpinată ca un eveniment național, iar orașul i-a construit un muzeu propriu, terminat în 1848, unde artistul este și înmormântat, în curtea interioară.

„Leul din Lucerna”, cioplit în stâncă între 1820 și 1821 după un model al lui Thorvaldsen, comemorează gărzile elvețiene căzute apărând Tuileries în 1792. Mark Twain l-a numit cea mai tristă și mai emoționantă bucată de piatră din lume.

Statuia „Iason cu Lâna de Aur” a fost prima mare izbândă romană a lui Thorvaldsen. Modelată în lut încă din 1803, ea a rămas ani de zile fără să fie turnată în marmură din lipsă de bani, până când bancherul englez Thomas Hope a comandat-o, lansând definitiv cariera sculptorului.

Jean-Antoine Houdon a realizat un celebru bust al lui Voltaire și o statuie a filozofului așezat, înfășurat într-o togă antică, ținând brațele scaunului. Chipul, cu zâmbetul său subțire și ironic, a fost modelat după viață în ultimele luni ale lui Voltaire, în 1778.

Pentru statuia lui George Washington din Capitoliul statului Virginia, Houdon a traversat Atlanticul în 1785 spre a-l studia pe general la Mount Vernon. Acolo i-a luat o mască de gips direct de pe față, ca să prindă cu exactitate trăsăturile, iar statuia finală îl arată în uniformă, nu în togă antică.

Houdon era renumit pentru felul în care reda privirea în marmură: săpa irisul și lăsa un mic dâmb de piatră în pupilă, care prindea lumina și dădea impresia unui ochi umed, viu. Acest artificiu tehnic face busturile sale să pară că te urmăresc din priviri.

Neoclasicismul a fost aprins de descoperirile de la Herculaneum și Pompei și de scrierile lui Johann Joachim Winckelmann, care în 1755 a lansat celebra formulă a idealului grec: o nobilă simplitate și o măreață liniște. Această frază a devenit crezul estetic al unei întregi generații de sculptori.

O nobilă simplitate și o măreață liniște

Modelul preferat al lui Maillol în ultimii ani ai vieții a fost Dina Vierny, o tânără care i-a inspirat numeroase nuduri și care avea să devină, mai târziu, cea care a păstrat și a donat statul francez o parte importantă din opera lui. Datorită ei există astăzi la Paris muzeul dedicat sculptorului.