Artă

Știai că torța originală a Statuii Libertății a fost înlocuită în timpul restaurării din 1984-1986 pentru că ferestrele adăugate în ea lăsau apa să pătrundă și corodau metalul? Noua flacără este acoperită cu foiță de aur și strălucește reflectând lumina reflectoarelor. Torța veche este expusă astăzi în muzeul de la baza monumentului.

Dimitrie Paciurea a lucrat mai multe variante ale „Himerei”, obsesia sa artistică din ultimii ani de viață. Aceste ființe hibride, jumătate om jumătate pasăre sau văzduh, exprimau o viziune vizionară și tulburată, departe de sculptura academică a vremii. „Himera văzduhului” rămâne una dintre cele mai stranii și moderne opere din sculptura românească de la începutul secolului XX.

Ion Jalea a rămas în istorie ca sculptorul care a creat opere monumentale deși își pierduse brațul stâng în Primul Război Mondial, la Turtucaia. A modelat lut și a cioplit piatră lucrând practic cu o singură mână, iar între realizările sale se numără basoreliefuri și monumente de mare amploare. Faptul că a devenit ulterior președinte al Academiei Române confirmă recunoașterea excepțională a talentului său.

Cornel Medrea, sculptor de origine ardeleană, s-a remarcat prin figuri robuste și monumentale, cu o puternică amprentă a solidității materiei. A fost un profesor influent la Academia de Arte Frumoase din București, formând generații de sculptori. Astăzi există la București un muzeu-atelier dedicat operei sale, păstrând lucrări și mărturii despre procesul său de creație.

Oscar Han a fost printre sculptorii care au tratat teme mitologice și portrete, integrând clasicismul într-o expresie personală. A făcut parte din efervescenta viață artistică interbelică din București și a fost și autor de scrieri despre artă. Numele său apare adesea în legătură cu monumentele și busturile din spațiul public românesc din prima jumătate a secolului XX.

Statuia lui Mihai Viteazul din Piața Universității din București, operă a sculptorului francez Albert-Ernest Carrier-Belleuse, îl înfățișează pe voievod călare, cu sabia ridicată. Este una dintre cele mai vechi statui ecvestre din capitală, dezvelită în a doua jumătate a secolului XIX. Modelul ecvestru cu calul într-o poziție dinamică a devenit reper pentru monumentele ulterioare din România.

Statuia ecvestră a lui Carol I din fața Bibliotecii Centrale Universitare din București, realizată inițial de Ivan Meštrović, a fost demolată în perioada comunistă. După anul 2000 a fost recreată o nouă statuie ecvestră a regelui pe același amplasament. Povestea acestui monument ilustrează cum sculptura din spațiul public a reflectat schimbările politice ale țării.

Frederic Storck, fiul sculptorului Karl Storck, a continuat tradiția de familie și a lăsat în București o casă-atelier transformată astăzi în muzeu. Muzeul Frederic Storck și Cecilia Cuțescu-Storck păstrează sculpturi, mobilier și picturi murale într-un ansamblu unic. Casa este ea însăși o operă de artă, cu decorații realizate de soția sa, pictoriță.

Karl Storck, de origine germană, este considerat unul dintre întemeietorii școlii moderne de sculptură din România și a fost primul profesor de sculptură la școala de arte din București. Prin el s-a transmis o tradiție de familie care a marcat câteva generații de artiști. Contribuția sa a fost esențială pentru profesionalizarea sculpturii românești în secolul XIX.

„Gânditorul de la Hamangia” și perechea sa, „Femeia șezând”, sunt statuete de lut descoperite în Dobrogea și aparțin culturii neolitice Hamangia. Deși nu sunt sculptură în sensul academic modern, ele reprezintă una dintre cele mai vechi expresii plastice de pe teritoriul României, veche de milenii. Postura meditativă a Gânditorului a devenit un simbol al reflecției umane preistorice.

Armata de teracotă descoperită lângă Xi’an, în China, numără peste 8000 de soldați în mărime naturală, iar niciun chip nu seamănă cu altul. Figurile au fost modelate în serie din părți standardizate (torsuri, brațe, capete), dar trăsăturile feței au fost finisate individual, dând impresia unei mulțimi de indivizi reali.

Când a fost dezgropată în 1974, Armata de teracotă păstra încă urme de culori vii, dar policromia s-a exfoliat și s-a pulverizat în câteva minute după contactul cu aerul uscat. De aceea arheologii au încetinit ulterior săpăturile, căutând metode de a stabiliza lacul de fond înainte ca vopseaua să se desprindă.

Netsuke sunt miniaturi japoneze sculptate în fildeș, lemn sau os, care aveau o funcție practică: serveau drept contragreutate pentru a prinde de brâu (obi) micile cutii numite inrō, fiindcă chimonoul nu avea buzunare. În câțiva centimetri, meșterii redau animale, măști sau scene întregi, iar orificiile pentru șnur (himotoshi) sunt integrate discret în compoziție.

Bronzurile din Benin, mii de plăci și capete turnate în Regatul Benin (actuala Nigerie), au fost realizate prin metoda cerii pierdute cu o finețe care i-a uimit pe europeni. Jefuite de o expediție britanică în 1897 și împrăștiate în muzeele lumii, ele fac astăzi obiectul unor cereri de restituire către Nigeria.

Tehnica turnării în bronz prin „ceara pierdută” presupune modelarea unei forme în ceară, îmbrăcarea ei în lut refractar, apoi topirea și scurgerea cerii, lăsând un gol în care se toarnă bronzul lichid. Fiecare turnare distruge miezul de ceară, așa că modelul original nu supraviețuiește, iar piesa finită este, într-un fel, unicat prin însuși procesul care a creat-o.

Bronzurile de la Riace, două statui grecești de războinici descoperite în 1972 pe fundul mării, lângă coasta Calabriei, păstrează detalii uimitoare: buze și sfârcuri de cupru, dinți de argint și ochi din os și pastă de sticlă. Îngroparea sub sedimente marine timp de milenii le-a protejat de topire, soarta majorității bronzurilor antice.

Marile statui de marmură din Antichitatea greacă și romană erau, de fapt, viu colorate, acoperite cu pigmenți pentru piele, păr, veșminte și ochi. Albul imaculat pe care îl admirăm astăzi este rezultatul erodării vopselei în timp, iar cercetătorii au reconstituit culorile pornind de la urme microscopice, sub lumină razantă și ultraviolete.

Sculptura în lemn a fost mult timp considerată un material „sărac”, dar în goticul german maeștri precum Tilman Riemenschneider au cioplit altare uriașe din tei, cu o migală de o finețe extremă. Riemenschneider a fost printre primii care au lăsat lemnul necolorat, mizând pe jocul umbrelor în locul policromiei tradiționale.

Marile capete de piatră (moai) de pe Insula Paștelui nu sunt doar busturi: multe au trupuri întregi îngropate sub pământ, dezvăluite abia de săpături recente. Cele mai mari cântăresc zeci de tone, iar cercetătorii cred că locuitorii le-au deplasat legănându-le vertical cu funii, ceea ce ar putea explica descrierea tradiției că statuile „mergeau”.

Sculptura în fildeș a fost prețuită din preistorie, iar una dintre cele mai vechi figurine cunoscute, Omul-leu din Hohlenstein-Stadel (Germania), a fost cioplită dintr-un colț de mamut acum aproximativ 40000 de ani. Piesa, reconstituită din sute de fragmente, reprezintă o ființă jumătate om, jumătate felină, dovadă timpurie a imaginației simbolice.