Oameni

Rembrandt van Rijn, maestru olandez al Barocului, e celebru pentru felul în care folosea lumina pentru a scoate chipurile din penumbră; autoportretele sale, pictate de-a lungul întregii vieți, sunt o cronică a propriei îmbătrâniri.

Romantismul (prima jumătate a secolului XIX) a pus accent pe emoție, imaginație, natură sublimă și pasiune, în locul rațiunii neoclasice. Îl recunoști după intensitatea dramatică și culoarea vibrantă. Eugène Delacroix, cu „Libertatea conducând poporul”, e un reprezentant emblematic.

În Romantism, englezul J.M.W. Turner a pictat furtuni, mări și cețuri luminoase în care formele aproape se dizolvă în culoare și lumină, anticipând cu decenii pictura modernă.

Romantismul german e reprezentat de Caspar David Friedrich, ale cărui peisaje cu siluete singuratice în fața naturii imense („Călător deasupra mării de ceață”) exprimă sentimentul de mister și de sublim specific curentului.

Realismul (mijlocul secolului XIX) a înfățișat viața obișnuită a țăranilor și muncitorilor fără idealizare, refuzând subiectele istorice sau mitologice. Îl recunoști după scenele cotidiene tratate cu seriozitate. Gustave Courbet, autor al pânzei „Spărgătorii de piatră”, a fost liderul mișcării.

Impresionismul (anii 1870, Franța) surprinde impresia de moment și jocul luminii naturale, folosind tușe scurte, vizibile și culori pure. Numele vine de la tabloul lui Claude Monet, „Impresie, răsărit de soare” (1872).

În Impresionism, Claude Monet a pictat serii ale aceluiași motiv - nuferi, catedrala din Rouen, căpițe de fân - la ore și în anotimpuri diferite, pentru a arăta cum lumina schimbă complet aspectul unui subiect.

Pierre-Auguste Renoir, impresionist, e cunoscut pentru scenele vesele de societate și pentru nuduri luminoase; „Balul de la Moulin de la Galette” surprinde lumina filtrată prin frunze peste o mulțime dansând.

Edgar Degas, asociat Impresionismului, a preferat scenele de interior și e celebru pentru baletistele sale surprinse în mișcare, din unghiuri neobișnuite inspirate de fotografie și de gravura japoneză.

În Postimpresionism, Vincent van Gogh a folosit tușe groase, vârtejuri de culoare și tonuri intense pentru a exprima emoție; a pictat „Noaptea înstelată” în 1889, în timp ce era internat la sanatoriul din Saint-Rémy.

Postimpresionistul Paul Cézanne a redus natura la forme geometrice de bază - sferă, con, cilindru - și e considerat un părinte al artei moderne; căutările sale au deschis drumul spre Cubism.

Paul Gauguin, postimpresionist, a folosit culori plate și puternice și subiecte exotice inspirate din perioada petrecută în Tahiti, căutând o artă mai „primitivă” și simbolică, departe de civilizația europeană.

Pointilismul (sau divizionismul) construiește imaginea din puncte mici de culoare pură, alăturate, pe care ochiul le amestecă de la distanță. Georges Seurat a inaugurat tehnica cu „O duminică după-amiază pe insula Grande Jatte”.

Art Nouveau (circa 1890-1910) a fost un stil decorativ recunoscibil după liniile curbe, ondulate, inspirate din plante și flori, aplicat în pictură, arhitectură și obiecte. Gustav Klimt, cu „Sărutul” acoperit de foiță de aur, e unul dintre exponenții săi.

Fovismul (circa 1905) se recunoaște după culorile violente, pure și nenaturale, aplicate în tușe libere; numele vine de la „fauves” (fiare sălbatice), poreclă dată de un critic ironic. Henri Matisse a fost liderul acestui curent.

Expresionismul redă emoțiile și angoasa interioară prin deformarea formelor și culori intense. Norvegianul Edvard Munch a anticipat curentul cu „Strigătul” (1893), în care peisajul însuși pare că vibrează de neliniște.

Cubismul (din 1907) descompune obiectele în fațete geometrice și le arată simultan din mai multe unghiuri, spărgând perspectiva tradițională. Pablo Picasso a deschis drumul cu „Domnișoarele din Avignon”.

Cubismul a fost dezvoltat împreună de Pablo Picasso și Georges Braque, care lucrau atât de apropiat încât uneori tablourile lor din acea perioadă sunt greu de deosebit; Braque a introdus și tehnica colajului în pictură.

Suprarealismul (din 1924) explorează visul, subconștientul și asocierile ilogice, punând la un loc imagini imposibile cu o precizie realistă. Salvador Dalí, cu ceasurile topite din „Persistența memoriei”, e cel mai cunoscut reprezentant.

În Suprarealism, belgianul René Magritte a creat imagini derutante prin obiecte obișnuite puse în contexte imposibile; tabloul „Aceasta nu este o pipă” pune sub semnul întrebării relația dintre imagine și realitate.

Abstracționismul renunță complet la reprezentarea lumii vizibile și lucrează doar cu forme, linii și culori. Vasili Kandinsky e considerat un pionier al artei abstracte, convins că pictura poate exprima emoții precum muzica.

În Abstracționism, olandezul Piet Mondrian a redus pictura la linii negre verticale și orizontale și la câmpuri de roșu, galben și albastru pur, într-un stil riguros pe care l-a numit „neoplasticism”.

Pop Art (anii 1950-1960) a preluat imagini din cultura de masă - reclame, benzi desenate, produse de consum - și le-a transformat în artă. Andy Warhol, cu cutiile de supă Campbell și portretele multiplicate ale Marilynei Monroe, e figura sa emblematică.

Michelangelo Buonarroti a fost sculptorul, pictorul și arhitectul care a văzut în marmură nu piatră, ci suflet ce așteaptă să fie eliberat. Dintr-un singur bloc uriaș, pe care alți meșteri îl părăsiseră, a scos la lumină uriașul David, tânărul cu privire senină în fața primejdiei. Vreme de patru ani, cocoțat pe schele, a pictat de unul singur tavanul Capelei Sixtine, până i-au slăbit ochii și spatele. Și-a spus mereu doar cioplitor, deși mâna lui a atins toate meșteșugurile frumosului.

Vincent van Gogh s-a apucat de pictură abia la douăzeci și șapte de ani, ca și cum viața i-ar fi dat târziu cheia unei uși pe care o căuta de mult. În doar un deceniu a lăsat în urmă sute de pânze aprinse de galben și albastru, printre care Noaptea înstelată și florile-soarelui din Arles. A trăit sărac, chinuit de neliniște și boală, sprijinit toată viața de fratele lui, Theo, căruia i-a scris scrisori pline de dor și de lumină. A vândut aproape nimic cât a trăit, iar azi este unul dintre cei mai iubiți pictori din lume.

Johannes Vermeer și-a petrecut întreaga viață în orășelul Delft, pictând tăcut încăperi luminate ca de o rugăciune. Faimoasa lui Fată cu cercel de perlă nu este un portret anume, ci un chip visat, cu o privire care întoarce capul oricui trece. A lăsat doar vreo treizeci și șase de tablouri, puține și rare ca niște pietre prețioase, dar de o limpezime a luminii ce pare desprinsă din altă lume. A murit sărac, uitat aproape, iar arta lui a fost redescoperită mult mai târziu, ca o comoară ascunsă sub praf.

Sandro Botticelli a fost pictorul Florenței în floarea Renașterii, cel care a redat frumusețea cu linii ușoare, parcă purtate de vânt. În Nașterea lui Venus și în Primăvara a dat chip miturilor vechi, umplându-le de gingășie și de o melancolie senină. Lucra în slujba familiei Medici, printre poeți și învățați, la cumpăna dintre lumea veche păgână și cea creștină. Spre sfârșitul vieții, atins de predicile aspre ale vremii, s-a întors la o pictură mai smerită și mai plină de credință.

Pablo Picasso a fost copilul-minune al Malagăi, care la paisprezece ani intra deja la Școala de Arte Frumoase din Barcelona. De-a lungul vieții s-a reinventat mereu, trecând prin perioada albastră a tristeții, cea trandafirie a tandreței, și născând apoi, împreună cu Georges Braque, cubismul care a spart formele lumii în fațete. În Guernica a strigat pe pânză durerea unui sat bombardat, în alb, negru și cenușiu, ca un bocet fără culoare. A lăsat în urmă mii de lucrări, ca un izvor care nu a secat niciodată.

Gustav Klimt, fiu de gravor sărac din preajma Vienei, a ajuns pictorul aurului și al dorului. A fost printre întemeietorii Secesiunii vieneze, gruparea care voia să deschidă arta spre suflu nou și îndrăzneț. În vestita lui perioadă de aur folosea foiță de aur adevărat, cu modele preluate din mozaicurile bizantine, iar din acei ani s-a născut Sărutul, doi îndrăgostiți învăluiți într-o mantie strălucitoare. Se spune că în ea și-a pictat propria iubire cu tovarășa lui de-o viață, Emilie Flöge.

Diego Velázquez, născut la Sevilla, a ajuns pictorul de curte al regelui Filip al IV-lea al Spaniei și cel mai strălucit maestru al Secolului de Aur spaniol. A zugrăvit deopotrivă regi și copii, bufoni și infante, cu aceeași privire caldă și dreaptă, fără prefăcătorie. Capodopera lui, Las Meninas, îl arată chiar pe el pictând, într-un joc de oglinzi și priviri care încurcă de veacuri ochiul privitorului. A fost înnobilat cavaler cu puțin înainte de a se stinge, cinstit ca unul dintre cei mai mari pictori din câți au fost.