Oameni

În 1927-1928, o versiune din bronz a „Păsării în văzduh” a stârnit un proces vamal celebru în Statele Unite: funcționarii americani au refuzat să o recunoască drept operă de artă (scutită de taxe) și au taxat-o drept obiect metalic industrial. Tribunalul a dat câștig de cauză lui Brâncuși, marcând o victorie pentru arta abstractă.

„Bird in Space” și seria „Coloanei fără sfârșit” arată felul în care Brâncuși căuta forma esențială, epurată de detaliu. La Târgu Jiu, „Coloana fără de sfârșit” din 1938, cu module romboidale de fontă stivuite, a fost concepută ca un omagiu adus soldaților români căzuți în Primul Război Mondial.

Am văzut îngerul în marmură și am sculptat până l-am eliberat.

Sculptura este arta inteligenței.

Coloana fără Sfârșit de la Târgu Jiu, opera lui Constantin Brâncuși, este alcătuită din module romboidale suprapuse care se repetă ritmic pe verticală. Structura de metal are un miez de oțel îmbrăcat în elemente de fontă, iar înălțimea depășește 29 de metri. Ansamblul de la Târgu Jiu a fost realizat în memoria eroilor căzuți în Primul Război Mondial.

Masa Tăcerii de la Târgu Jiu, tot o lucrare a lui Brâncuși, este înconjurată de douăsprezece scaune în formă de clepsidră. Interpretarea populară leagă masa rotundă și cele douăsprezece scaune de un moment de reculegere înaintea plecării la luptă. Piatra folosită provine din zona locală, iar ansamblul întreg formează o axă simbolică ce străbate orașul.

Poarta Sărutului de la Târgu Jiu poartă pe stâlpi un motiv geometric alcătuit din două jumătăți de cerc care se ating, interpretat ca simbol al îmbrățișării și al unirii. Brâncuși a redus astfel gestul iubirii la o formă esențială, geometrică. Motivul reia tema din seria sa de sculpturi intitulată „Sărutul”, la care artistul a revenit de-a lungul întregii cariere.

„Cumințenia Pământului”, sculptura lui Brâncuși dintr-un bloc de piatră, a fost declarată tezaur național al României. În anii recenti statul român a organizat o campanie publică de strângere de fonduri pentru achiziționarea ei, întrucât opera se afla în colecție privată. Figura feminină ghemuită, cu brațele încrucișate, transmite o meditație tăcută asupra originii și a pământului.

Brâncuși a lucrat o vreme la Paris în preajma atelierului lui Auguste Rodin, dar a refuzat să rămână ucenic, spunând că nu vrea să crească la umbra marilor copaci. Această despărțire a marcat începutul drumului său spre esențializarea formei, opusă modelajului bogat al lui Rodin. Refuzul a devenit un moment de cotitură în arta sculpturii moderne.

Seria „Pasărea măiastră” și mai apoi „Pasărea în văzduh” a lui Brâncuși a stârnit un celebru proces vamal în Statele Unite, unde autoritățile au vrut să o taxeze ca obiect de metal industrial, nu ca operă de artă. Procesul s-a încheiat cu recunoașterea sculpturii abstracte ca artă. Cazul este considerat un moment de referință în definirea juridică a artei moderne.

Marmura albă folosită de Michelangelo pentru David a fost extrasă din carierele de la Carrara, în Toscana, unde se sculptează piatra de peste două milenii. Chiar și astăzi, blocurile se desprind din munte cu fire de oțel și abraziv, iar prețul unui bloc de statuar depinde de lipsa venelor și a incluziunilor cenușii.

Blocul de marmură din care Michelangelo a cioplit statuia David fusese abandonat aproape patruzeci de ani, considerat defect după ce alți sculptori începuseră și renunțaseră la el. Contemporanii îl numeau „il Gigante”, iar când Michelangelo l-a preluat, în 1501, marmura era deja parțial degroșată și expusă intemperiilor.

Măștile africane nu erau concepute ca obiecte de privit, ci ca elemente vii ale unui costum complet, purtate în dans și ritual, împreună cu fibre, țesături și mișcare. Când Picasso și Matisse au văzut astfel de măști la Paris, la începutul secolului XX, geometria lor abstractă a contribuit la nașterea cubismului, deși artiștii europeni le-au smuls din contextul lor sacru.

Coloana Infinitului a lui Constantin Brâncuși, ridicată la Târgu Jiu, este alcătuită din module romboidale de fontă înșirate pe un ax de oțel, ca mărgelele pe o ață. Formele se repetă ritmic și par să urce fără sfârșit, iar cele două jumătăți de romb de la capete sugerează o coloană tăiată din ceva mult mai lung.

Brâncuși își lustruia îndelung bronzurile, precum Pasărea în văzduh, până când suprafața reflecta lumina ca o oglindă, făcând ca forma solidă să pară că se dizolvă în strălucire. La un proces vamal celebru din New York, în 1928, autoritățile americane au refuzat inițial să recunoască Pasărea drept operă de artă, taxând-o ca obiect metalic industrial.

Nu creez o pasăre, ci zborul.

Simplitatea nu este un scop în artă, dar ajungi la simplitate fără să vrei, apropiindu-te de sensul real al lucrurilor.

Știai că Sagrada Família din Barcelona este în construcție de peste 140 de ani? Antoni Gaudí a preluat proiectul în 1883 și, deși el a murit în 1926, catedrala încă nu este terminată.

Știai că Gaudí a spus „Clientul meu nu este grăbit” referindu-se la Dumnezeu, atunci când era întrebat de ritmul lent al lucrărilor la Sagrada Família?

Știai că Gaudí se inspira din natură pentru formele clădirilor sale? Coloanele din Sagrada Família seamănă cu trunchiuri de copaci care se ramifică, iar el numea acest interior „o pădure”.

Știai că locuința Fallingwater, proiectată de Frank Lloyd Wright, este construită direct deasupra unei cascade? Terasele sale din beton par suspendate în aer, contopind casa cu peisajul din jur.

Știai că Frank Lloyd Wright a fost promotorul „arhitecturii organice”, ideea că o clădire trebuie să crească din locul ei, în armonie cu natura, ca și cum ar fi fost mereu acolo?

Știai că arhitectul Le Corbusier a formulat celebra idee că „o casă este o mașină de locuit”? El a proiectat locuințe pe piloni de beton, cu acoperișuri-grădină și ferestre lungi, orizontale.

Știai că Zaha Hadid, prima femeie care a primit prestigiosul premiu Pritzker, era supranumită „regina curbelor”? Clădirile ei fluide, fără colțuri drepte, păreau desprinse din science-fiction.

Știai că arhitectul Ion Mincu este considerat părintele stilului neoromânesc? El a îmbinat elemente din arhitectura tradițională, brâncovenească și populară, creând un stil național românesc la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Auguste Rodin este socotit părintele sculpturii moderne, deși în tinerețe a fost respins de trei ori de la Școala de Arte Frumoase din Paris. A învățat meșteșugul răbdător, ca ucenic, iar recunoașterea i-a venit abia pe la patruzeci de ani. A lăsat marmura și bronzul să respire viață și zbucium omenesc în Gânditorul, Sărutul și Cetățenii din Calais. A știut, ca nimeni altul, să prindă în piatră gândul tăcut și frământarea dinlăuntru.

Constantin Brâncuși s-a născut într-un sat sărac din Oltenia, la Hobița, unde a fost cioban și a deprins de mic cioplitul lemnului. A mers pe jos, se spune, o bună parte din drumul până la Paris, ca să ajungă în inima artei lumii. Acolo a devenit patriarhul sculpturii moderne, curățind formele până la esența lor, cum se vede în Pasărea măiastră ce pare gata să-și ia zborul. Coloana fără sfârșit, înălțată la Târgu Jiu, poartă în ea dorul de cer al stâlpilor de la casele țărănești românești.

Antoni Gaudí a fost arhitectul catalan care a învățat din natură cum să clădească, dăruind Barcelonei forme ce par crescute, nu construite. Casa Batlló, Casa Milà și Parcul Güell poartă pecetea lui de culoare și mișcare, dar toată inima și-a pus-o în Sagrada Família, catedrala pe care a numit-o slujire adusă lui Dumnezeu prin piatră. Ultimii doisprezece ani și i-a închinat cu totul acestei lucrări, trăind ca un pustnic, sărac și smerit. A murit lovit de un tramvai, iar catedrala lui, neterminată, urcă spre cer și astăzi.

Gian Lorenzo Bernini, cel mai mare sculptor al Barocului italian și totodată arhitect strălucit, a făcut marmura să respire ca o carne vie. Din piatra rece a scos „Extazul Sfintei Tereza", iar în fața Bazilicii Sfântul Petru a ridicat marea colonadă ce îmbrățișează pelerinii ca două brațe deschise. A slujit papi și regi, dar rămâne credincios credinței sale, punând arta în slujba rugăciunii. A murit la Roma, la optzeci și doi de ani, cetatea pe care o împodobise fiindu-i și casă.

Florentinul Donatello a fost cel mai mare sculptor al Renașterii timpurii, un om care a redat pietrei și bronzului căldura respirației omenești. „David”-ul său a fost prima statuie de nud de sine stătătoare de la Antichitate încoace, iar călărețul „Gattamelata” din Padova a redeschis drumul marilor statui ecvestre. Trăind modest sub ocrotirea familiei Medici, a rămas un meșter îndrăgostit de adevărul chipului uman. Prin mâinile lui, arta clasică a prins din nou suflet în inima Italiei.