Oameni

Inima lui Livingstone a fost îngropată sub un copac în Africa, la locul morții sale, din dorința însoțitorilor săi africani de a păstra pe pământul pe care îl iubise o parte din el; trupul a fost îmbălsămat și dus pe mare până în Anglia.

Roald Amundsen s-a născut în 1872 la Borge, în Norvegia, și și-a consacrat viața explorării regiunilor polare cu o metodică pregătire și disciplină ieșite din comun. În 1903–1906 a traversat Pasajul de Nord-Vest, rezolvând astfel una dintre marile enigme ale navigației arctice, iar în decembrie 1911 a devenit primul om care a atins Polul Sud, devansându-l pe britanicul Robert Falcon Scott cu câteva săptămâni. Filozofia sa de explorator se baza pe planificare minuțioasă, pe studierea tehnicilor popoarelor indigene și pe grija față de echipajul său — calități care i-au adus succesul acolo unde alții au pierit. A murit în 1928 în Arctica, în timpul unei misiuni de căutare și salvare a echipajului dirijabilului Italia, al lui Umberto Nobile — avionul în care se afla dispărând fără urmă deasupra Oceanului Arctic. Rămâne una dintre cele mai complete figuri ale explorării umane, simbolul pregătirii și al curajului rațional.

Victoria îl așteaptă pe cel care are totul în ordine — norocul, oamenii îl numesc. Înfrângerea este sigură pentru cel care a neglijat să ia din timp măsurile necesare — aceasta se numește ghinion.

Amundsen a învățat tehnicile de supraviețuire în medii arctice direct de la poporul Inuit, petrecând iarna 1903–1904 alături de comunitatea Netsilik — o lecție practică pe care a aplicat-o apoi în toate expedițiile sale polare.

Dimitrie Ghika-Comănești s-a născut pe 31 decembrie 1839 la Iași, în ilustra familie boierească Ghika, care dăduse Moldovei și Țării Românești mai mulți domni începând cu secolul al XVII-lea. Doctor în drept al Universității din Berlin, a îndeplinit funcții de prefect al județului Bacău, deputat în Parlamentul României și sfetnic al regelui Carol I. Gloria sa de explorator vine din expediția pe care a organizat-o în 1895–1896 alături de fiul său Nicolae în Cornul Africii — Somalia și Etiopia de sud-est —, prima expediție românească în acea regiune, soldate cu colecții etno-grafice, botanice și zoologice donate muzeelor din țară. A consemnat această aventură în lucrarea «O espediție română în Africa», lăsând un document prețios al spiritului de cunoaștere al epocii.

Colecțiile aduse de Ghika-Comănești din Somalia și Etiopia — arme, obiecte decorative, plante și animale — au fost donate în mare parte muzeelor românești; una dintre expoziții a stat la baza Muzeului de Etnografie și Artă Contemporană din Comănești, care îi poartă astăzi numele.

Nicolae Milescu Spătarul s-a născut pe 1 iunie 1636 în Moldova, dintr-o familie de origine grecească, și a primit o formație excepțională la marea școală a Patriarhiei din Constantinopol. Poliglot desăvârșit — cunoștea greaca, slavona, latina, franceza, germana, turca și araba —, a slujit ca diplomat al Moldovei și Munteniei, apoi al Rusiei. Între 1675 și 1678 a condus solia rusă la curtea împărătească a Chinei, devenind astfel primul român cunoscut care a ajuns în Extremul Orient. Din această călătorie epică prin Siberia și până la Beijing a lăsat lucrări geografice și etnografice de mare valoare, printre care «Descrierea Chinei» și «Cartea despre călătoria prin Siberia», răspândite în manuscris în toată Europa și în Rusia. A murit la Moscova în 1708, lăsând în urmă o operă enciclopedică de referință.

Era un boier, anume Neculai Milescul Spătariul, de la Vaslui de moșia lui, pre învățat și cărturar, și știe multe limbi: elinește, slovenește, grecește și turcește.

Înainte de a ajunge sol al țarului, Nicolae Milescu a suferit o pedeapsă cruntă în Moldova: domnitorul Ștefăniță Lupu i-a poruncit să i se taie nasul, pentru implicare într-o conspirație politică — mutilare care, totuși, nu i-a oprit ascensiunea diplomatică și intelectuală.

Marc Aurel Stein s-a născut pe 26 noiembrie 1862 la Budapesta, în Ungaria, și a studiat la universități din Europa înainte de a-și consacra viața cercetării Asiei Centrale. Naturalizat britanic și înnobilat, a condus trei mari expediții în deșertul Taklamakan și de-a lungul Drumului Mătăsii (1900–1916), dezgropând așezări îngropate în nisip, fresce buddhiste, manuscrise în numeroase limbi și textele din Grota celor O Mie de Budhe de la Dunhuang — printre care Sutra Diamantului, cea mai veche carte tipărită cunoscută. Munca sa a iluminat legăturile comerciale, religioase și artistice dintre India, China și lumea mediteraneană de-a lungul Antichității. A murit pe 26 octombrie 1943 la Kabul, în Afghanistan, în ajunul unei noi expediții, cu pașaportul în mână.

Aurel Stein a primit cetățenia britanică și titlul de «Sir» în parte datorită descoperirilor sale arheologice monumentale; colecțiile aduse din Asia Centrală se află astăzi la British Museum și la British Library din Londra.

Sven Anders Hedin s-a născut pe 19 februarie 1865 la Stockholm și a crescut fascinat de exploratori precum Adolf Erik Nordenskiöld. Între 1893 și 1935 a condus patru mari expediții în Asia Centrală, cartografiind pentru prima dată în detaliu Tibetul și descoperind lanțul muntos Trans-Himalaya, care îi poartă numele, precum și izvoarele fluviilor Brahmaputra, Ind și Sutlej. A explorat deșertul Gobi, lacul Lop Nur și ruinele de-a lungul Drumului Mătăsii, publicând lucrări științifice și jurnale de călătorie ilustrate care l-au făcut celebru în întreaga lume. A murit la Stockholm pe 26 noiembrie 1952, lăsând în urmă una dintre cele mai bogate moșteniri cartografice și geografice ale secolului XX.

Sven Hedin era un desenator și acuarelist talentat și și-a ilustrat personal jurnalele de expediție cu sute de schițe și picturi, transformând rapoartele științifice în opere cu farmec literar și vizual.

Jean-François de Galaup, conte de La Pérouse, s-a născut pe 22 august 1741 lângă Albi, în sudul Franței, și s-a format ca ofițer de marină distins, remarcându-se în timpul Războiului de Independență American. În 1785, Ludovic al XVI-lea i-a încredințat comanda unei expediții de circumnavigare cu scop științific, la bordul fregatelor «La Boussole» și «Astrolabe»; La Pérouse a explorat coastele Alaskăi, Californiei, Japoniei și Samoei, trimițând jurnale și hărți valoroase din Kamchatka. Spiritul său era deopotrivă militar și savant: aduna date astronomice, geografice și etnografice cu aceeași meticulozitate. A dispărut în 1788 în apele din jurul arhipelagului Vanikoro (Insulele Solomon), naufragiul rămânând un mister pentru zeci de ani, până când expediția lui Dumont d'Urville a găsit urmele corăbiilor în 1828.

Regele Ludovic al XVI-lea era atât de interesat personal de expediția lui La Pérouse, încât se spune că, în dimineața execuției sale la ghilotină în 1793, una dintre ultimele întrebări pe care le-a pus a fost: «Au sosit vești de la La Pérouse?»

Mary Henrietta Kingsley s-a născut pe 13 octombrie 1862 la Islington, Londra, fiică a medicului și călătorului George Kingsley; a rămas acasă pentru a-și îngriji mama bolnavă până la moartea ambilor părinți în 1892. La treizeci de ani, s-a îndreptat spre Africa de Vest, călătorind între 1893 și 1895 prin Sierra Leone, Angola, Gabon și Camerun, deseori singură în zone nevizitate de europeni. A urcat pe fluviul Ogooué prin teritoriul tribului Fang, a escaladat vârful Camerun și a colectat specii de pești noi pentru știință, trei dintre ele purtându-i astăzi numele. În cărțile sale «Travels in West Africa» (1897) și «West African Studies» (1899) a apărat cu căldură și respect culturile africane, opunându-se paternalismului misionar. A murit pe 3 iunie 1900 la Simonstown, Africa de Sud, îngrijind prizonieri de război boeri, la numai 37 de ani.

Mary Kingsley a traversat mlăștini și păduri tropicale îmbrăcată în rochia victoriana lungă și neagră specifică epocii, refuzând să poarte îmbrăcăminte «de bărbat» — și a declarat că tocmai această fustă i-a salvat viața o dată când a căzut într-o capcană cu țepi, atenuând impactul.

Ahmad ibn Fadlan a fost un cărturar și diplomat arab din Bagdad, secretar al curții califului abbasid al-Muqtadir. În 921–922 a condus o misiune diplomatică la bulgarii de pe Volga, parcurgând un drum lung prin stepele Asiei Centrale. Relația sa de călătorie, Risāla, rămâne unul dintre cele mai prețioase documente medievale: descrie cu acuitate popoarele Volgăi, khazarii, bulgarii și, mai ales, negustorii ruși (Rus), oferind prima mărturie arabă detaliată despre obiceiurile, înfățișarea și ritualurile funerare ale acestora. Opera sa a supraviețuit în fragmente și a influențat profund cunoașterea europeană a lumii nordice medievale.

I-am văzut pe Rusiya când au venit pe căile lor comerciale și s-au tăbărât pe malul râului Itil. Nu am văzut niciodată oameni cu o statură corporală mai dezvoltată decât a lor. Sunt înalți ca niște palmieri, blonzi și rubicond.

Manuscrisul Risāla a fost redescoperit abia în 1923, la Meshhad (Iran), într-o copie dintr-o enciclopedie geografică medievală, la aproape o mie de ani după ce a fost scris.

Jean Chardin s-a născut la Paris pe 16 noiembrie 1643, fiu al unui bijutier prosper, și a primit o educație aleasă care i-a deschis drumul spre comerț și călătorie. A vizitat Persia de două ori — în 1665 și în 1671 — petrecând ani întregi la curtea șahului de la Isfahan, unde s-a bucurat de prețuirea suveranului Abbas al II-lea. Fugind din Franța din cauza persecuțiilor îndreptate împotriva hughenoților după revocarea Edictului de la Nantes, s-a stabilit în Londra, unde regele Carol al II-lea l-a înnobilat ca bijutier de curte. Lucrarea sa în zece volume, Călătoriile lui Sir John Chardin în Persia și Indiile de Est, este considerată și astăzi una dintre cele mai riguroase și complete descrieri ale Iranului safavid și ale Orientului Apropiat. A murit la Londra pe 25 decembrie 1713, lăsând în urmă o operă de referință a explorărilor culturale occidentale.

Chardin a călătorit din Franța până în Persia trecând prin Turcia, Crimeea și Caucaz, o rută extrem de periculoasă pentru secolul al XVII-lea, și s-a întors acasă ocolind Africa, pe la Capul Bunei Speranțe.

Ippolito Desideri s-a născut la 21 decembrie 1684 la Pistoia, Italia, și a intrat de tânăr în Compania lui Iisus (iezuiți), hrănit de dorința de a duce misiunea creștină în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. A sosit la Lhasa pe 18 martie 1716, devenind unul dintre primii europeni care au ajuns în capitala Tibetului, și a obținut permisiunea hanului mongol al Tibetului de a rămâne, studia și predica. Spre deosebire de alți misionari, Desideri a învățat cu desăvârșire limba tibetană și a studiat profund textele budiste canonice, scriind lucrări teologice direct în tibetană — o realizare fără precedent în lumea occidentală. A stat în Tibet până în 1721, după care s-a întors la Roma, unde a murit pe 14 aprilie 1733, la numai 48 de ani, înainte ca opera sa să poată fi publicată.

Desideri este considerat primul european care a realizat o critică internă riguroasă a metafizicii budiste tibetane, scriind în chiar limba tibetană refutații ale conceptelor de vid (śūnyatā) și renaștere — cu un secol înainte ca Europa să aibă vreun alt cunoscător al limbii tibetane.

Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820 în Bârlad, din o familie boierească moldoveană, și s-a format în spiritul ideilor revoluționare ale veacului său, participând activ la mișcarea din 1848 din Moldova. Prin dubla sa alegere ca domn al Moldovei (5 ianuarie 1859) și al Țării Românești (24 ianuarie 1859), a realizat Unirea Principatelor, punând bazele statului național român modern. În scurta dar densă sa domnie a înfăptuit reforme de anvergură: secularizarea averilor mânăstirești, reforma agrară din 1864 care a împroprietărit țăranii, întemeierea universităților din Iași și București și modernizarea sistemului de drept. Forțat să abdice în februarie 1866 de o coaliție politică adversă, a trăit ultimii ani în exil, murind la 15 mai 1873 la Heidelberg, departe de țara pe care o întemeiase.

Cuza a fost ales domn al ambelor Principate printr-o interpretare ingenioasă a tratatelor internaționale: convențiile europene nu interziceau expres ca aceeași persoană să fie aleasă în ambele principate, fapt de care unioniștii au profitat cu mare abilitate diplomatică.

Mihail Kogălniceanu s-a născut la 6 septembrie 1817 la Iași, din o familie boierească moldoveană, și s-a format la Berlin și Paris, devenind unul dintre cei mai luminați intelectuali ai generației sale. Istoric pasionat, a fondat revista Dacia Literară (1840) și a editat cronicile moldovenești vechi, contribuind decisiv la conștiința identitară a românilor. Ca om de stat și prim-ministru al lui Cuza (1863–1865), a fost arhitectul reformelor fundamentale: secularizarea averilor mânăstirești și legea rurală din 1864 care a transformat structura socială a României. A militat toată viața pentru Unire și, mai târziu, ca ministru de externe, a jucat un rol esențial în proclamarea Independenței României în 1877. A murit la Paris pe 1 iulie 1891, lăsând în urmă o moștenire politică și culturală de neprețuit pentru națiunea română.

Eu privesc ca Patria mea toată acea întindere de loc unde se vorbește românește.

La numai 23 de ani, Kogălniceanu a ținut cursul inaugural de istorie națională la Academia Mihăileană — un discurs atât de puternic prin viziunea sa pan-română încât autoritățile moldovene l-au interzis imediat, sistând cursul după prima lecție.

Ion C. Brătianu s-a născut pe 2 iunie 1821 la Pitești, dintr-o familie de boieri înstăriți, și s-a format la Paris, unde a îmbrățișat ideile liberale și republicane ale epocii. A participat la revoluția de la 1848 din Țara Românească și a militat în exil pentru autonomia și unirea Principatelor Române. Împreună cu fratele său Dumitru, a fondat Partidul Național Liberal și a jucat un rol central în aducerea prințului Carol de Hohenzollern pe tronul României în 1866. Ca prim-ministru (1876–1888), a condus România prin unul dintre momentele sale cele mai decisive: a obținut independența față de Imperiul Otoman în urma Războiului din 1877–1878 și a pregătit proclamarea Regatului în 1881. A murit pe 16 mai 1891, lăsând o dinastie politică ce a marcat decisiv evoluția României moderne.