Artă

Multe acuarele americane sunt pictate pe hârtie fabricată în Anglia, precum celebra hârtie Whatman, prețuită pentru textura și rezistența ei. Calitatea suportului conta enorm: o hârtie bună primea mai multe spălări succesive fără să se destrame. Alegerea hârtiei era, pentru acuareliști, la fel de importantă ca alegerea pigmenților.

În 1866, Winslow Homer a expus pentru prima dată acuarele la o societate de profil, dar seria care i-a schimbat cariera datează din vara lui 1873, petrecută la Gloucester, Massachusetts. Acolo a pictat copii pe plajă și bărci de pescuit, descoperind libertatea acuarelei. De atunci, mediul a devenit central în opera sa.

Tehnica ud-pe-ud, în care culoarea se aplică pe hârtie deja umezită, face pigmenții să se difuzeze în margini moi, ideale pentru ceruri și ape. Prin contrast, tehnica ud-pe-uscat dă margini nete și forme clare. Marii acuareliști americani jonglau între cele două în aceeași foaie, obținând și atmosferă, și precizie.

Sargent folosea uneori un procedeu numit lifting, ridicând culoarea încă umedă cu o pensulă curată sau cu o cârpă pentru a recupera zone de lumină. Astfel putea sugera strălucirea soarelui pe piatră sau pe apă fără a apela mereu la alb opac. Această manevră cere viteză și mână sigură, căci acuarela se usucă repede.

Andrew Wyeth petrecea verile la Cushing, în Maine, iar iernile la Chadds Ford, în Pennsylvania, cele două locuri devenind universul aproape complet al artei sale. În acuarelă surprindea repede zăpada, ierburile uscate și lumina rece de iarnă. Aceste peisaje aparent modeste ascund o melancolie și o singurătate care i-au definit stilul.

Spre deosebire de pictura în ulei, acuarela nu se poate acoperi cu ușurință și corecta, ceea ce cere o gândire prealabilă a compoziției și a luminilor. Această lipsă de iertare este și farmecul mediului: fiecare tușă rămâne vizibilă și vie. Homer spunea că prin acuarelă a învățat cel mai bine să vadă și să simplifice.

Voi trăi prin acuarelele mele

Când sunt mort, uitați-vă la acuarele; ele vor spune povestea vieții mele

Maria Sibylla Merian a plecat în 1699, la 52 de ani, într-o expediție în Surinam olandez, finanțându-și singură călătoria prin vânzarea propriilor picturi. Acolo a studiat pe viu metamorfoza insectelor tropicale, ceea ce era cu totul neobișnuit pentru o femeie a acelui veac.

Volumul „Metamorphosis insectorum Surinamensium”, publicat de Merian în 1705, a fost revoluționar fiindcă înfățișa insectele împreună cu plantele-gazdă de care se hrăneau, arătând ciclul complet de viață pe aceeași planșă. Până atunci, insectele erau de obicei desenate izolat, fără context ecologic.

Multe dintre acuarelele originale ale Mariei Sibylla Merian au fost cumpărate de țarul Petru cel Mare al Rusiei și se păstrează astăzi la Sankt Petersburg. Interesul lui pentru istoria naturală a salvat astfel o parte însemnată din opera ei pe pergament și hârtie.

Pierre-Joseph Redouté, supranumit „Rafael al florilor”, a lucrat pentru împărăteasa Joséphine la grădinile de la Malmaison și a supraviețuit în serviciul curților succesive ale Franței, de la regalitate la Revoluție și Imperiu. Talentul lui pentru acuarela botanică l-a ținut la adăpost în vremuri în care mulți protectori și-au pierdut capul.

Pentru albumul „Les Roses” (1817-1824), Redouté a folosit tehnica gravurii punctate colorate, tipărită cu mai multe plăci și apoi finisată manual, imitând catifelarea acuarelei. Cele 168 de planșe rămân și azi reperul iconic al trandafirului în ilustrația botanică.

Ilustratoarele botanice de la Kew Gardens și de la marile ierbare cereau adesea ca acuarela să redea o floare surprinsă în toate stadiile: boboc, floare deschisă, fruct și secțiune. Această convenție a „planșei analitice” transforma o simplă imagine într-un document științific complet.

Franz și Ferdinand Bauer, doi frați austrieci, au ridicat ilustrația botanică pe acuarelă la rang de artă precisă. Ferdinand a folosit un sistem propriu de coduri numerice pentru culori, notând pe schițele făcute pe teren cifre pe care le traducea apoi fidel în pigment la întoarcerea în atelier.

Ilustrațiile pentru marile flore coloniale erau adesea pictate pe hârtie velină ori pe pergament din piele de vițel, fiindcă suprafața fină și lipsită de granulație lăsa acuarela să redea nervurile subțiri ale petalelor fără urme de pensulă. Pergamentul rezista și mai bine timpului decât hârtia.

Marianne North, pictoriță victoriană, a străbătut lumea între 1871 și 1885 pentru a picta plante în habitatul lor natural, iar la Kew Gardens există o galerie construită anume pentru cele peste opt sute de lucrări ale ei. Ea prefera însă uleiul acuarelei, refuzând convenția fundalului alb și așezând plantele în peisajul lor viu.

În ilustrația botanică pe acuarelă, albul se obținea de regulă lăsând hârtia neatinsă, nu prin vopsea albă, tocmai pentru a păstra transparența și luminozitatea specifică mediului. Petalele albe erau modelate doar prin umbre delicate de gri și albastru pal.

Expedițiile lui Cook în Pacific au adus în Anglia mii de specimene botanice, iar Sydney Parkinson, tânărul desenator al lui Joseph Banks, a lucrat pe puntea corabiei Endeavour în condiții istovitoare, atacat de muște și de arșiță. A murit pe drumul de întoarcere, la doar douăzeci și ceva de ani, lăsând sute de schițe pe care alți artiști le-au dus la bun sfârșit.

Ilustratoarele de flori din secolul al XIX-lea foloseau adesea firul de gumă arabică ca liant și, uneori, un strat final de gumă pură pentru a da luciu petalelor sau boabelor de fruct, imitând umezeala vie. Acest artificiu, numit „glazură de gumă”, făcea ca o cireașă pictată să pară abia culeasă.

Codicele Badianus, întocmit în 1552 în Mexicul colonial, este un ierbar aztec pictat cu pigmenți indigeni pe hârtie europeană, în care plantele medicinale sunt redate în culori vii de acuarelă și cerneală. Este considerat cel dintâi tratat de plante medicinale din Lumea Nouă scris de mâna unor autori nativi.

În ilustrația științifică, o convenție veche cerea ca planta să fie pictată la mărime naturală, iar detaliile mărunte, precum staminele sau secțiunea fructului, să fie așezate alături la scară mărită, însoțite de o mică riglă sau de o notă. Astfel acuarela devenea instrument de măsură, nu doar de frumusețe.

Colecția de acuarele botanice indiene comandate de Compania Britanică a Indiilor de Est, cunoscute drept „Company paintings”, îmbina precizia europeană cu măiestria pictorilor indieni deprinși în miniatura mogulă. Artiștii locali, adesea nesemnați, aduceau o finețe a liniei și o intensitate a culorii pe care europenii o admirau fără rezerve.

Arta de a picta și de a grava plantele nu se poate învăța decât cercetând necontenit natura însăși.

Din tinerețe m-am ocupat de studiul insectelor.

În secolul al XVIII-lea, acuarela topografică era o îndeletnicire respectabilă, iar tinerii ofițeri britanici o învățau ca disciplină militară la Royal Military Academy din Woolwich. Scopul era practic — să poată desena cu precizie fortificații, coaste și terenuri —, dar mulți dintre ei au devenit peisagiști rafinați, iar deprinderea a hrănit înflorirea școlii engleze de acuarelă.

Paul Sandby, socotit adesea „părintele acuarelei engleze”, și-a început cariera ca desenator topografic în cadrul lucrării de cartografiere militară a Highlands-ului scoțian, după răscoala iacobită din 1745. Munca de a reda relieful cu exactitate l-a format ca artist, iar el a ridicat vedutele topografice de la simplă documentație la artă adevărată.

Marii pictori de vedute de la Veneția, precum Canaletto, foloseau uneori o cameră obscură pentru a fixa perspectiva exactă a canalelor înainte de a picta. Deși Canaletto e cunoscut mai ales pentru uleiuri, tradiția vedutei venețiene a hrănit un întreg comerț cu acuarele topografice cumpărate de călătorii aristocrați aflați în Grand Tour ca amintiri ale orașului.

John Sell Cotman, unul dintre marii acuareliști englezi, a călătorit în Normandia pentru a desena arhitectura medievală, iar planșele lui au fost publicate ca gravuri sub titlul „Architectural Antiquities of Normandy”. Acuarelele lui se remarcă prin zonele de culoare plată, aproape abstracte, un mod de a simplifica formele care a părut extraordinar de modern generațiilor de mai târziu.

Expedițiile de explorare din secolul al XIX-lea luau cu ele artiști tocmai fiindcă fotografia era încă greoaie sau imposibilă pe teren. Acuarela, ușoară și rapid de uscat, era mediul ideal pentru a consemna coaste necunoscute, plante și popoare, iar multe hărți și rapoarte științifice se bazau pe astfel de planșe făcute la fața locului.