Oameni

Fiu de cioplitor în piatră din Possagno, Antonio Canova a crescut cu dalta în mână și a ajuns cel mai mare sculptor neoclasic al vremii sale. Marmura lui pare vie, moale ca o carne adevărată, îmblânzind răceala anticului fără să cadă în teatralul barocului. „Psyche readusă la viață de sărutul lui Cupidon” și „Cele trei Grații” rămân icoane ale gingășiei sculptate în piatră. A dăltuit deopotrivă morminte de papi și chipuri de împărați, printre care Napoleon. La moartea sa, în 1822, orașe întregi — Roma, Veneția, Possagno — l-au plâns ca pe un fiu al lor.

Frank Lloyd Wright, socotit cel mai mare arhitect american, a visat clădiri care să crească din pământ ca niște ființe vii — a numit-o „arhitectură organică”. În peste șaptezeci de ani a proiectat mai bine de o mie de construcții, printre care celebra Fallingwater, o casă suspendată chiar deasupra unei cascade. Ultimii șaisprezece ani și i-a dăruit Muzeului Guggenheim din New York, cu spirala lui albă neasemuită. A murit în 1959, cu doar câteva luni înainte ca muzeul să-și deschidă porțile. Opt dintre lucrările sale sunt astăzi patrimoniu mondial UNESCO.

Născut Charles-Édouard Jeanneret în Elveția, Le Corbusier a devenit unul dintre părinții arhitecturii moderne, îmbinând funcționalul cu o expresivitate aproape sculpturală. A visat casa ca pe o „mașină de locuit”, iar Villa Savoye de lângă Paris a rămas întruchiparea limpede a celor „cinci puncte” ale sale: piloni, fațadă liberă, plan deschis, ferestre în bandă și grădină pe acoperiș. A gândit orașe întregi, între care planul cetății Chandigarh din India. S-a stins în 1965, înotând în larg, pe Riviera franceză pe care o iubea.

Născută la Bagdad, Zaha Hadid a studiat mai întâi matematica, apoi arhitectura la Londra, unde avea să ridice clădiri ca niște valuri prinse în piatră și sticlă. Stilul ei — curbe fluide, forme care par mereu în mișcare — a rescris limbajul arhitecturii contemporane, de la Centrul Heydar Aliyev din Baku la muzeul MAXXI din Roma. În 2004 a devenit prima femeie distinsă cu Premiul Pritzker, cea mai înaltă cinstire a breslei. A plecat prea devreme, în 2016, la doar 65 de ani, lăsând în urmă o operă îndrăzneață și inconfundabilă.

Născut la Focșani, Ion Mincu a fost mai întâi inginer, apoi a plecat la Paris să învețe arhitectura la Școala de Arte Frumoase. Întors acasă, s-a împotrivit modei neoclasice franceze și a visat un stil cu adevărat românesc, hrănit din bisericile vechi, din casele țărănești și din arta populară — așa s-a născut curentul neoromânesc, al cărui părinte este socotit. Printre lucrările lui rămân Școala Centrală de fete din București și celebrul „Bufet” de pe Șoseaua Kiseleff. S-a stins la București în 1912, lăsând un chip nou arhitecturii românești.