Oameni

Dickens era cunoscut pentru plimbările nocturne lungi prin Londra — uneori mergea câte 20–30 de kilometri pe noapte — și se spune că aceste rătăciri prin mahalale și cartiere sărace îi hrăneau imaginația și îi furnizau materialul pentru personajele sale.

Fiodor Ivanovici Tiutcev s-a născut la 5 decembrie 1803 în gubernia Oriol, Rusia, și a murit la 27 iulie 1873 la Țarskoe Selo. A intrat în serviciul diplomatic rus în 1822, petrecând 22 de ani la München și Torino, unde a asimilat profund filosofia romantică germană, în special pe Schelling. Poezia sa, laconică și de o densitate filosofică rară, explorează polaritățile existenței — zi și noapte, ordine și haos, natură și conștiință umană — și îl plasează, alături de Pușkin și Lermontov, printre cei mai mari poeți lirici ruși ai secolului al XIX-lea. Deși recunoscut târziu de marele public, a fost profund admirat de Tolstoi, Turgheniev și Fet pentru originalitatea și profunzimea viziunii sale.

Tiutcev a scris cea mai mare parte a poeziei sale nu la birou, ci pe bucăți de hârtie răzlețe, în trăsură sau la masă, fără să le revizuiască. Mulți dintre prietenii săi au trebuit să salveze aceste bilete și să le copieze înainte ca el să le piardă sau să le arunce.

Alexandr Sergheevici Pușkin s-a născut la 6 iunie 1799 la Moscova, într-o familie de veche nobilime rusă, și a murit la 10 februarie 1837 la Sankt Petersburg, în urma rănilor căpătate într-un duel. A publicat primul poem la 14 ani și a devenit, în scurtul său timp de viață, creatorul limbii literare ruse moderne. Opera sa cuprinde romanul în versuri Evgheni Oneghin, drama Boris Godunov, povestirile în proză din Poveștile lui Belkin și nenumărate poeme lirice care au deschis drumul realismului rus. Moartea sa la 37 de ani, provocată de rivalul său Georges-Charles d'Anthès, a declanșat un doliu național și l-a transformat într-un simbol al geniului rus jertfit.

Pușkin avea în arborele genealogic un strămoș african: Abram Petrovici Hannibal, un prinț etiopian cumpărat ca sclav și adus la curtea lui Petru cel Mare, care l-a eliberat și l-a ridicat la rangul de general. Pușkin era mândru de această origine și a scris un roman autobiografic neterminat despre el, Arapul lui Petru cel Mare.

Rainer Maria Rilke s-a născut la 4 decembrie 1875 la Praga, pe atunci în Imperiul Austro-Ungar, și a murit la 29 decembrie 1926 la sanatoriul din Valmont, Elveția, răpus de leucemie. Copilăria sa a fost marcată de singurătate și de studiile la școlile militare pe care le detesta, experiențe care i-au alimentat mai târziu sensibilitatea poetică de o profunzime aparte. Stabilit la Paris, a intrat în contact cu sculptorul Auguste Rodin, a cărui disciplină a muncii l-a transformat profund ca artist. Capodoperele sale, Elegiile duineze și Sonetele către Orfeu, ambele finalizate în 1922 la castelul Muzot din Elveția, sunt socotite printre cele mai înalte realizări ale poeziei de limbă germană din secolul al XX-lea.

Elegiile duineze au fost inspirate de o voce pe care Rilke afirma că a auzit-o în bătaia vântului, în ianuarie 1912, la castelul Duino de pe coasta Adriaticii — și a durat zece ani și o suferință cumplită până când poemele au putut fi terminate, în 1922.

Friedrich Schiller s-a născut la 10 noiembrie 1759 în Marbach am Neckar, într-o familie protestantă cu origini modeste, și a crescut sub disciplina aspră a Academiei militare din Stuttgart, unde a studiat medicina împotriva voinței sale. Dramaturg, poet și filosof de o rară profunzime, Schiller a dat literaturii germane capodopere precum Hoții, Don Carlos și Wilhelm Tell, opere animate de un ideal nestrămutat al libertății și demnității umane. Prietenia sa cu Goethe, stabilită la Weimar, a marcat una dintre cele mai fertile colaborări din istoria literaturii universale. Poemul Odă bucuriei (An die Freude, 1785), pus mai târziu pe muzica lui Beethoven, a devenit imn al fraternității universale și, ulterior, imn oficial al Uniunii Europene. Tuberculoza l-a răpus la 9 mai 1805, la doar 45 de ani, lăsând în urmă o operă care continuă să inspire generații.

Alle Menschen werden Brüder, wo dein sanfter Flügel weilt. (Toți oamenii devin frați, acolo unde aripa ta blândă poposește.)

Schiller și Goethe au scris împreună ciclul de epigrame satirice Xenien (1796), atacând criticii literari ai epocii; deși adversari la început, au devenit prieteni inseparabili și vecini la Weimar.

John Milton s-a născut la 9 decembrie 1608 în Londra, într-o familie înstărită, și a primit una dintre cele mai solide educații clasice ale epocii sale, absolvind Universitatea Cambridge. A slujit ca secretar de stat în perioada Republicii engleze a lui Cromwell, înainte de a-și pierde vederea complet, în jurul anului 1652, din cauza unui glaucom — o suferință pe care a purtat-o cu stoicism creștin. Orbit și marginalizat după restaurarea monarhiei, Milton și-a dictat epopeea religioasă Paradisul pierdut (1667) fiicelor sale, creând opera considerată cel mai mare poem epic în limba engleză. Lucrarea explorează căderea lui Adam și Eva și prezintă una dintre cele mai complexe figuri ale literaturii universale — Satana. Milton a murit la 8 noiembrie 1674 la Londra, lăsând o moștenire intelectuală și poetică de neegalat.

Better to reign in Hell than serve in Heaven.

Milton a scris Paradisul pierdut complet orbit, dictând versurile fiicelor sale dimineața, câte câteva la rând, cu o memorie extraordinară a materialului biblic și clasic.

Francesco Petrarca s-a născut la 20 iulie 1304 în Arezzo, Toscana, și a copilărit în sudul Franței, la Avignon, unde tatăl său, notar florentin exilat, se stabilise la curtea papală. La 6 aprilie 1327, în biserica Sfânta Clara din Avignon, a văzut pentru prima oară femeia pe care o va numi Laura, și care i-a inspirat timp de decenii Canțonierul — una dintre cele mai strălucite colecții de poezie lirică din literatura mondială, alcătuită din 366 de poeme, în majoritate sonete. Erudit și diplomat, Petrarca a călătorit prin toată Europa în slujba unor principi și papi, câștigând în 1341, la Roma, coroana de laur a poetului laureat — primul titlu de acest fel acordat în Occident de la Antichitate. Considerat părintele umanismului renascentist, el a redescoperit manuscrise latine antice și a pus bazele unei noi sensibilități literare bazate pe introspecție și frumusețea limbii vernaculare. A murit la 18 iulie 1374, la Arquà, lângă Padova, cu puțin înainte de a împlini 70 de ani.

Pace non trovo, et non ò da far guerra. (Nu găsesc pace, și nu am cu ce face război.)

Petrarca a notat în manuscrisul său de Vergiliu ziua exactă în care a văzut-o pe Laura pentru prima oară (6 aprilie 1327) și ziua în care a aflat de moartea ei (6 aprilie 1348) — același zi din calendar, la 21 de ani distanță.

George Gordon Byron, al șaselea lord Byron, s-a născut la 22 ianuarie 1788 în Londra, purtând din naștere povara unui picior strâmb și a unui temperament vulcanic, dar și darul unei frumuseți și al unui geniu care aveau să-l transforme în legendă. Publicarea primelor cânturi din Pelerinajul lui Childe Harold (1812) l-a propulsat dintr-odată la faima literară, el însuși devenind prototipul eroului byronian — singuratic, rebel, romantic și damnat. Viața sa tumultuoasă, plină de scandaluri, aventuri și iubiri pasionale, l-a silit să-și părăsească patria în 1816, stabilindu-se în Italia și Elveția. S-a stins la 19 aprilie 1824 la Missolonghi, Grecia, unde se alăturase luptei pentru independența elenă, devenind un simbol al idealurilor romantice de libertate sacrificată. A murit la 36 de ani, lăsând o operă poetică de mare amploare, printre care Don Juan și She Walks in Beauty.

She walks in beauty, like the night / Of cloudless climes and starry skies.

Byron a ținut la Cambridge un urs drept animal de companie în locul unui câine — regulamentul universitar interzicea câinii, dar nu și urșii — și a amenințat că îl va înscrie ca membru al colegiului.

Alphonse de Lamartine s-a născut la 21 octombrie 1790 în Mâcon, Burgundia, într-o familie de mică noblețe, și și-a petrecut copilăria în mijlocul naturii, la conacul familial din Milly — peisaj care va răzbate mereu în poezia sa. Iubirea nefericită pentru Julie Charles, o femeie bolnavă cu care s-a întâlnit la Lacul Bourget și care a murit curând după aceea, l-a inspirat să scrie Meditațiile poetice (1820), colecție ce a descoperit Franței lirismul romantic și l-a consacrat imediat drept cel mai important poet al generației sale. Om politic de vocație, Lamartine a jucat un rol central în Revoluția de la 1848, proclamând a Doua Republică și abolind sclavia în coloniile franceze în calitate de ministru de externe. Spre sfârșitul vieții, zdrobit de datorii, a scris frenetic pentru a supraviețui, pierzând treptat gloria literară în favoarea generației lui Hugo și Baudelaire. A murit în sărăcie la Paris, la 28 februarie 1869.

Ô temps, suspends ton vol ! et vous, heures propices, suspendez votre cours ! (O, timp, oprește-ți zborul! Și voi, ore prielnice, încetiniți-vă curgerea!)

Lamartine a câștigat alegerile prezidențiale de la 1848 cu peste un milion de voturi, dar a refuzat să candideze la președinție, deschizând astfel calea lui Louis-Napoleon Bonaparte — o decizie pe care posteritatea i-a reproșat-o.

Aleksandr Soljenițîn s-a născut la 11 decembrie 1918 în Kislovodsk, Rusia, și a luptat cu distincție pe frontul sovietic în al Doilea Război Mondial, înainte de a fi arestat în 1945 pentru că l-a criticat pe Stalin în corespondență privată și condamnat la opt ani de lagăr. Din această experiență a gulagului a ieșit scriitura sa fundamentală — O zi din viața lui Ivan Denisovici (1962), prima operă publicată cu acordul regimului, și Arhipelagul Gulag (1973–1975), mărturie monumentală despre sistemul represiv sovietic, care i-a adus acuzația de trădare și expulzarea din Uniunea Sovietică în 1974. A primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1970, un an înainte de a putea să îl ridice, și a trăit douăzeci de ani în exil în Vermont, SUA, continuând să scrie cu o disciplină monahală. S-a întors în Rusia în 1994, după căderea comunismului, și a murit la 3 august 2008 lângă Moscova, venerat ca martir și conștiință morală a neamului rus.

Linia care desparte binele de rău nu trece prin state, nici între clase sau partide politice — ci drept prin inima fiecărui om.

Soljenițîn a supraviețuit unui cancer în stadiu avansat în lagăr — vindecat la Tașkent după eliberare — și a considerat întreaga sa supraviețuire o misiune divină de a mărturisi lumii crimele comunismului.

Fiodor Sologub (nume real Fiodor Kuzmici Teternikov) s-a nascut la 1 martie 1863 in Sankt Petersburg, in saracie, si a lucrat multi ani ca profesor in orase de provincie inainte de a se impune in literatura rusa. Poet si prozator simbolist, a cultivat un univers marcat de decadenta, moarte si lumina solara mitizata, devenind una dintre vocile centrale ale simbolismului rus. Opera sa de capetai ramane romanul Micul demon (1907), portret necrutator al unui dascal provincial sadist si paranoic, privit drept o capodopera a literaturii ruse moderne. A traversat cu demnitate schimbarile politice de dupa Revolutie, desi soarta i-a fost marcata de tragedia personala: sotia sa s-a inecat in 1921, iar el insusi a murit la Leningrad pe 5 decembrie 1927.

Sologub si-a petrecut aproximativ 25 de ani lucrand ca profesor si inspector scolar in oraselele rusesti de provincie, o experienta care i-a furnizat direct materialul pentru personajul Peredonov din Micul demon.

Anna Ahmatova (Anna Andreevna Gorenko) s-a nascut pe 23 iunie 1889 la Odessa si a crescut in Tarkoe Selo, devenind una dintre cele mai mari poete ale literaturii ruse. Reprezentanta a miscarii acmeiste, care proclama claritatea si precizia limbajului poetic in locul negurosului simbolism, ea a castigat faima timpurie cu volumele Seara (1912) si Mataanii (1914). Sub regimul stalinist a indurat interdictii, persecutii si pierderi personale devastatoare - fiul ei, Lev Gumiliov, a fost arestat si trimis in lagar - transformand aceasta suferinta in poemul-monument Recviem, scris intre 1935 si 1940, memorat clandestin si publicat in Rusia abia in 1987. A murit pe 5 martie 1966, lasand in urma o opera de o profunzime morala si poetica rara.

In timpul Marii Terori staliniste, Ahmatova si prietenele sale memorau versurile din Recviem pentru a le pastra secrete, arzand hartia dupa fiecare lectura - singurul mod prin care poezia a supravietuit deceniilor de censura.

Boris Leonidovici Pasternak s-a nascut pe 10 februarie 1890 la Moscova, intr-o familie de artisti: tatal sau era pictor, iar mama pianista. A devenit mai intai cunoscut ca poet de mare rafinament liric, dar opera care i-a adus faima mondiala este romanul Doctorul Jivago, scris intre 1946 si 1955, publicat in Italia in 1957 dupa ce a fost refuzat in URSS. In 1958 a primit Premiul Nobel pentru Literatura, insa sub presiunea autoritatilor sovietice a fost constrans sa il refuze - o drama personala care l-a marcat profund pana la moartea sa din 30 mai 1960, la Peredelkino. Urmasi sai au acceptat in numele sau premiul in 1988, dupa destramarea cenzurii sovietice.