Oameni

Verde que te quiero verde. / Verde viento. Verdes ramas. (Verde că te vreau verde. / Verde vânt. Verzi ramuri.)

García Lorca a dezvoltat conceptul de duende — o forță obscură și irațională a artei, specifică culturii andaluze — pe care l-a expus în celebra sa conferință din 1933, Teoria și practica duende-ului.

Ivan Sergheevici Turgheniev s-a născut pe 9 noiembrie 1818 la Oriol, Rusia, într-o familie de mici nobili, şi a crescut pe moşia mamei sale, unde a trăit direct realităţile iobăgiei. A studiat la Moscova, Sankt Petersburg şi Berlin, devenind unul dintre cei mai rafinaţi scriitori ai literaturii ruse din secolul al XIX-lea. Romanul său „Părinţi şi copii” (1862) a surprins cu acuitate conflictul dintre generaţii şi spiritul nihilist al epocii, în timp ce „Însemnările unui vânător” a contribuit la sensibilizarea opiniei publice faţă de soarta iobagilor. Trăind mulţi ani în Franţa, în prietenie cu Flaubert, Zola şi Maupassant, a fost un veritabil ambasador al literaturii ruse în Occident. A murit pe 3 septembrie 1883 la Bougival, lângă Paris, răpus de o tumoare a măduvei spinării.

Turgheniev a fost primul mare scriitor rus care a trăit îndelung în Europa Occidentală şi a cultivat prietenii strânse cu Gustave Flaubert, George Sand şi Henry James, care îl considerau un maestru al prozei psihologice.

Sfântul Efrem Sirul s-a născut în jurul anului 306 la Nisibis, la frontiera imperiului roman cu Persia sassanidă, din părinţi creştini, şi a primit o educaţie teologică solidă în cadrul Ŝcolii creştine a oraşului. A slujit ca diacon şi ca profesor, compunând peste patru sute de imne care au revoluţionat cântarea liturgică creştină, introducând participarea activă a credincioşilor şi a corurilor de femei. Recunoscut drept cel mai mare imnograf al creştinătăţii de Răsărit, el este singurul siriac declarat Doctor al Bisericii Universale, titlu conferit de Papa Benedict al XV-lea în 1920. Când o foamete şi o ciumă au lovit Edessa în 373, Efrem a ieşit din singurătatea sa monahală pentru a organiza ajutorarea săracilor şi bolnavilor, contractând el însuşi boala şi murind în acelaşi an.

Sfântul Efrem este numit „Arfa Duhului Sfânt” şi a fost primul care a introdus cor de femei în cântarea liturgică creştină, o practică cu totul nouă pentru vremea sa.

Sfântul Ioan Damaschin s-a născut în jurul anului 675–676 la Damasc, într-o familie creştină de vază, şi a moştenit de la tatăl său funcţia de consilier şef al califilor arabi ş, mai târziu, s-a retras în Mănăstirea Sfântului Sava de lângă Ierusalim, unde a trăit viaţă monahală până la sfârşitul vieţii. A apărat cu vigoare cinstirea icoanelor în faţa iconoclastismului, scriind tratate teologice esenţiale, iar sinteza sa „Expunere exactă a credinţei ortodoxe” a devenit o referinţă fundamentală în teologia creştină. A alcătuit Octoihul, cartea litură a celor opt glasuri, şi a compus canoane şi imne care se cântă în Biserică până astăzi. A murit în jurul anului 749, fiind declarat Doctor al Bisericii Universale de către Papa Leon al XIII-lea în 1890.

Ioan Damaschin a scris primele sale apărări ale icoanelor din siguranţa domeniului arab, unde înpăratul iconoclast din Constantinopol nu îl putea atinge — un paradox al istoriei creştine.

Dosoftei, pe numele de mirean Dimitrie Barilă, s-a născut pe 26 octombrie 1624 la Suceava şi a primit o educaţie aleasă la şcoala Fraternitrologii Ortodoxe din Liov, unde a studiat teologie, retorică şi limbi clasice. A urcat pe rând treptele episcopiei de Huşi şi Roman, iar din 1671 a păstorit ca Mitropolit al Moldovei, în două rânduri, cu profund simţ pastoral şi cultural. A fost primul care a versificat Psaltirea în limba română, publicată în 1673 la Mănăstirea Uniev, dar şi primul traducător al unor opere dramatice şi istorice universale în română, aşezându-se la temelia literaturii noastre naţionale. Alăungat din scaun de invazia poloneză din 1686, a murit în exil la Jovâna, în Polonia, pe 13 decembrie 1693; a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în 2005.

Dosoftei este socotit nu numai primul poet naţional român, ci şi primul versificator al Psaltirii din îentreg Orştodoxul de Răsărit, realizare fără precedent în lumea creştină orientală.

Dimitrie Cantemir s-a născut pe 26 decembrie 1673 la Silişteni, în Moldova, fiu al domnitorului Constantin Cantemir, şi a primit o formaţie enciclopedică la Academia Patriarhală din Constantinopol, unde a stăpânit zece limbi, printre care turca, araba, persana, greaca şi latina. A domnit pentru scurt timp în Moldova (1710–1711), iar prin tratatul încheiat cu Petru cel Mare a încercat să elibereze ţara de sub suzeranitate otomană, însă în urma în frângerii campaniei de la Prăut a plecat în exil în Rusia. A scris opere de referinţă în mai multe domenii: „Istoria ieroglifică” (primul roman alegoric în literatura română), „Descriptio Moldaviae” (o monografie geopolitică şi etnografică de excepţie) şi un tratat de muzicologie privind muzica turcească. Ales membru al Academiei din Berlin în 1714, a murit pe 21 august 1723 la moşia sa din Rusia.

Dimitrie Cantemir este primul muzicolog al muzicii turceşti şi a inventat un sistem propriu de notare muzicală pentru muzica orientală — o contribuţie ştiinţifică recunoscută la nivel european.

Alexandru Macedonski s-a născut pe 14 martie 1854 la Bucureşti şi a debutat în literatură în 1870, aducind o voce distinctă şi polemicică în peisajul cultural românesc al epocii. A întemeiat cercul şi revista „Literatorul”, prin care a promovat simbolismul francez şi modernizarea poeziei române, plasandu-se în permănent conflict cu curentul junimist dominant. Ciclul său de poeme „Nopţile”, scrierile parnasiene şi sonetele definesc un poet de mare originalitate, considerat în critica literară al doilea mare poet român după Mihai Eminescu. A murit pe 24 noiembrie 1920 la Bucureşti, lăsând o moştenire literară care a deschis căile modernismului în literatura română.

Macedonski a fost primul poet român care a folosit versul liber şi a introdus simbolismul francez în literatura română, în plină perioadă de dominaţie a clasicismului junimist.

George Enescu s-a nascut pe 19 august 1881, in Liveni, judetul Botosani, si a fost cel mai mare muzician pe care l-a dat Romania. Compozitor, violonist, pianist, dirijor si pedagog de exceptie, a impresionat lumea muzicala europeana inca din copilarie, studiind la Viena si Paris. A creat opere de referinta ale muzicii universale, printre care Rapsodiile romane, Suita nr. 3 in caracter popular romanesc si opera Oedip, considerata capodopera sa absoluta. A fost profesorul lui Yehudi Menuhin, Arthur Grumiaux si al altor mari violonisti ai secolului al XX-lea. Stabilit definitiv la Paris dupa instaurarea comunismului in Romania, a murit pe 4 mai 1955 si este ingropat la cimitirul Pere-Lachaise.

In lumea muzicii eu sunt cinci intr-unul: compozitor, dirijor, violonist, pianist si profesor.

Enescu a inceput sa cante la vioara la varsta de 4 ani si a dat primul concert public la 5 ani; la 7 ani a fost admis la Conservatorul din Viena, devenind unul dintre cei mai tineri studenti acceptati vreodata in acea institutie.

Ciprian Porumbescu s-a nascut pe 14 octombrie 1853, in Sipotele Sucevei, Bucovina, intr-o familie de preot ortodox, si a devenit unul dintre cei mai iubiti compozitori romani din secolul al XIX-lea. A studiat teologia la Cernauti si muzica la Viena, unde l-a avut ca profesor pe Anton Bruckner, dovedind talent exceptional si o profunda dragoste de patrie. Este autorul primei operete romanesti, Crai Nou, al celebrei Balade pentru vioara si pian, precum si al cantecului patriotic Pe-al nostru steag e scris Unire. Arestat pentru activitate nationala si marcat de iubiri neimplinite, s-a stins de tuberculoza pe 6 iunie 1883, la numai 29 de ani, in Stupca, lasand in urma o mostenire muzicala de o caldura si autenticitate neegalate.

Melodia cantecului sau patriotic Pe-al nostru steag e scris Unire a devenit, din 1912, imnul national al Albaniei (Hymni i Flamurit), cu versuri noi scrise de un poet de origine aromana - un destin uimitor pentru creatia unui compozitor bucovinean.

Constantin (Dinu) Lipatti s-a nascut pe 19 martie 1917, la Bucuresti, intr-o familie cu profunde radacini muzicale, si a devenit unul dintre cei mai admirati pianisti ai secolului al XX-lea. A studiat la Bucuresti, apoi la Paris, unde Alfred Cortot si Nadia Boulanger i-au fost profesori, iar la Concursul international de la Viena din 1933, Alfred Cortot a demisionat din juriu in semn de protest fata de neacordarea primului premiu lui Lipatti. Interpretatile sale, indeosebi din Chopin, Bach si Mozart, erau remarcabile prin puritate sonora, profunzime spirituala si perfectiune stilistica; in 2010, cu ocazia bicentenarului Chopin, a fost votat cel mai bun interpret al lui Chopin din toate timpurile. Doborat de boala Hodgkin la varsta de 33 de ani, si-a dat ultimul concert pe 16 septembrie 1950, la Besancon, si a murit pe 2 decembrie 1950, lasand o impresie de sfintenie artistica greu de egalat.

La ultimul sau concert din Besancon, desi era grav bolnav si exhaustat de tratamentul cu cortizon, Lipatti a cantat intreg programul cu o forta si o luminozitate care au uluit publicul si critica; singura piesa omisa a fost ultima dintre cele 14 valsuri de Chopin, pe care nu a mai avut putere sa o interpreteze.

Clara Haskil s-a nascut pe 7 ianuarie 1895, la Bucuresti, intr-o familie sefarada, si a fost una dintre cele mai mari pianiste ale secolului al XX-lea. A studiat la Viena, Lausanne si Paris, primind Premier Prix la Conservatorul din Paris la varsta de 15 ani, desi o grava scolioza si sanatatea fragila i-au impiedicat mult timp cariera concertistica. Recunoscuta tarziu, dupa 1949, drept un geniu al interpretarii, a devenit celebra mai ales pentru Mozart si Schumann, oferind o muzicalitate pura, fara ostentatie, de o smerenie si o profunzime rar intalnite. S-a stabilit la Vevey, Elvetia, unde a trait pana la sfarsitul vietii, pierzandu-si viata pe 7 decembrie 1960, la Bruxelles, in urma unui accident la o scara de metrou.

Charlie Chaplin, dupa ce a ascultat-o cantand, a exclamat: Este un geniu! - o marturie care ilustreaza fascinatia pe care Clara Haskil o exercita dincolo de cercurile muzicale stricte.

Grigoras Ionica Dinicu s-a nascut pe 3 aprilie 1889, in cartierul Scaune din Bucuresti, intr-o familie de lautari de etnie roma cu o indelungata traditie muzicala. A studiat la Conservatorul din Bucuresti, unde a obtinut premiul intai la vioara, si a reusit sa ridice muzica lautareasca la rangul de arta de concert, concertand pe cele mai prestigioase scene europene si americane. Este celebru mai ales pentru Hora staccato (compusa in 1906), o piesa virtuoza devenita reper al repertoriului violonistic mondial, dar si pentru popularizarea Ciocarliei, compusa de bunicul sau Anghelus Dinicu pentru nai. S-a stins din viata pe 28 martie 1949, la Bucuresti, ramas in istoria muzicii ca un interpret de o tehnica si o sensibilitate exceptionale.

Marele violonist Jascha Heifetz, unul dintre cei mai exigenti muzicieni ai epocii, l-a numit pe Dinicu cel mai bun violonist pe care il auzise vreodata - un omagiu cu atat mai pretios cu cat Heifetz era renumit pentru reticenta sa in a elogia alti violonisti.

Ionel Perlea s-a nascut pe 13 decembrie 1900, in Bucu-Ograda, judetul Ialomita, si a urmat studii de compozitie si dirijat la Munchen si Leipzig, devenind unul dintre cei mai apreciati dirijori romani ai secolului al XX-lea. A condus Opera Romana din Bucuresti in mai multe randuri si a dirijat la operele din Roma si Milano, inainte de a debuta in 1949 la Metropolitan Opera din New York cu Tristan si Isolda de Wagner, pe recomandarea lui Arturo Toscanini, care i-a daruit propria bagheta. In 1957, un accident vascular cerebral i-a paralizat partea dreapta a corpului, insa Perlea a refuzat sa renunte la dirijat si si-a adaptat tehnica folosind exclusiv mana stanga, continuand sa urce la pupitru cu aceeasi autoritate si intensitate. A predat arta dirijatului la Manhattan School of Music din New York si a murit pe 29 iulie 1970, lasand amintirea unui om de o vointa si demnitate extraordinare.

In 1967, la zece ani dupa accidentul vascular care ii paralizase bratul drept, Perlea a dirijat cu o singura mana o productie a operei Tosca pentru American National Opera, primita de critica drept o interpretare remarcabila prin autoritate si intensitate.

Anton Pann s-a născut în jurul anului 1794 (data exactă rămâne incertă) în Sliven, Rumelia, pe teritoriul actualei Bulgarii, și a venit de tânăr în Țara Românească, unde și-a petrecut întreaga viață creatoare. A fost psalt, compozitor, folclorist, poet și tipograf — una dintre cele mai originale personalități ale culturii române din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Este autorul melodiei pe care Andrei Mureșanu a pus versurile imnului național „Deșteaptă-te, române!", dar și culegătorul neobosit al cântecelor de lume și al proverbelor populare în celebra lucrare „Povestea vorbii". A murit la București pe 2 noiembrie 1854, lăsând o moștenire muzicală și literară de o bogăție rară.

Cu muzica, toată vârsta, toată viața și toată fapta se împodobește și se înfrumusețează.

Anul nașterii sale rămâne necunoscut cu precizie: piatra sa funerară indică 1798, testamentele sugerează 1796 sau 1797, iar primul biograf propunea chiar 1789-1790 — este unul dintre puținele cazuri în care nici documentele personale nu oferă un răspuns cert.