Oameni

Gheorghe Cucu s-a născut pe 11 februarie 1882 în Puiești, județul Tutova, și a crescut în mediul muzical al Bârladului, unde a învățat cântarea psaltică la Școala de cântăreți bisericești. A urmat Conservatorul din București și Schola Cantorum din Paris, unde l-a avut profesor pe Vincent d'Indy, afirmându-se ca dirijor și compozitor coral de prim rang. Și-a închinat viața muzicii corale, conducând timp de aproape trei decenii corul Mitropoliei din București, îmbinând cu măiestrie melosul psaltic cu melodia populară românească. A lăsat peste o sută de lucrări, printre care numeroase prelucruri de colinde, și a murit la doar 50 de ani, pe 24 august 1932, răpus prea devreme dintr-o viață dăruită în întregime sunetului sfințit.

Deși nu a fost preot, Gheorghe Cucu a slujit muzicii bisericești cu aceeași devotiune ca un slujitor al altarului, conducând corul Mitropoliei din București fără întrerupere timp de 18 ani.

Sabin V. Drăgoi s-a născut pe 6 iunie 1894 în Seliște, județul Arad, fiu al unui cântăreț bisericesc și renumit cimpoier, ceea ce i-a sădit de mic dragostea pentru muzica populară și cea religioasă. A studiat la Conservatoarele din Iași, Cluj și Praga, devenind una dintre personalitățile de prim rang ale vieții muzicale din Banat, ca profesor și director al Conservatorului din Timișoara. Compozitor prolific și folclorist perseverent, a culcat pe note zeci de colinde și melodii populare și a compus opera „Năpasta", inspirată dintr-o piesă de I.L. Caragiale, prezentată în premieră la București în 1928. În ultima parte a vieții a condus Institutul de Folclor din București, iar lucrările sale au fost răsplătite cu premiul George Enescu, stingerea sa din viață survenind pe 31 decembrie 1968.

Sabin Drăgoi a luptat în Primul Război Mondial înainte de a-și desavârși studiile muzicale — experiența frontului nu i-a stins dragostea pentru colind și pentru cântecul popular, ci i-a adus, se pare, și mai aproape de sufletul poporului său.

Paul Constantinescu s-a născut pe 30 iunie 1909 în Ploiești și și-a făcut studiile muzicale la București și Viena, formându-se ca un creator cu o senzibilitate profundă față de melosul psaltic și de folclorul românesc. A predat vreme de optsprezece ani armonia la Conservatorul din București, influențând generații întregi de muzicieni, și a compus în toate genurile muzicale, de la lied la balet și de la muzică de film la simfonie. Opera sa de căpătâi rămâne înțebrăcată în două oratorii bizantine de o originalitate unică în cultura românească: „Oratoriul Bizantin de Paști — Patimile și Învierea Domnului” și „Oratoriul Bizantin de Crăciun — Nașterea Domnului”, în care cântarea psaltică a fost împletită cu tehnica modernă într-un chip genial. S-a stins din viață la București pe 20 decembrie 1963, în ajunul sărbătorii Crăciunului pe care o cântase cu atâta iubire.

Paul Constantinescu a primit titlul de membru corespondent al Academiei Române chiar în 1963, anul morții sale — o recunoaștere care a venit prea târziu pentru ca el s-o savureze.

Johann Sebastian Bach s-a născut pe 21 martie 1685 în Eisenach, Thüringia, într-o familie de muzicieni care număra generații întregi de meșteri ai sunetului. Rămas orfan de timpuriu, a învățat orga și compoziia sub îndrumătoarea fratelui mai mare, devenind unul dintre cei mai mari organiști și improvizatori ai vremii sale. A slujit ca muzician de curte, cantor și director muzical în mai multe orașe germane, lăsând o creație de o amploare uimitoare: Pasiunile, misele, can tatele, concertele, fugile și suitele sale sunt considerate astăzi apogeul muzicii baroce și una dintre culmile absolute ale creației umane. A murit la Leipzig pe 28 iulie 1750, în mare parte ignorat ca compozitor în timpul vieții, dar redescoperit în veacul următor drept un geniu tutelar al muzicii occidentale.

Scopul și ținta finală a oricărei muzici nu trebuie să fie alta decât slava lui Dumnezeu și împărtășirea sufletului.

Bach obișnuia să noteze la sfârșitul fiecărei partituri inițialele S.D.G. — Soli Deo Gloria („Doar lui Dumnezeu slava”), iar la început J.J. — Jesu Juva („Isuse, ajută”). Credinta era parte integrantă a meseriei sale.

Wolfgang Amadeus Mozart s-a născut pe 27 ianuarie 1756 la Salzburg, fiu al violonistului și pedagogului Leopold Mozart, care i-a recunoscut geniul de la vârsta de trei ani și l-a prezentat curților europene într-o serie de turnee celebre. Compozitor al clasicismului vienez, Mozart a scris peste 600 de lucrări în toate genurile muzicale — simfonii, concerte, cvartete, opere, muzică sacră — atingând o perfecțiune a formei și o grăie melodică fără egal. Operele sale „Nunta lui Figaro”, „Don Giovanni” și „Flautul fermecat”, alături de „Recviem” — rămas neterminat la moartea sa —, continuă să fie celebrate pe scenele lumii. A murit la Viena pe 5 decembrie 1791, la numai 35 de ani, în sărăcie, și a fost îngropat într-o groapă comună, înlăturarea să s-a petrecut fără pompa demnă de geniul său.

Recviemul său (K. 626) a fost comandat în secret de contele Franz von Walsegg, care dorea să-l prezinte drept propria compoziție în amintirea soției sale decedate. Mozart a murit luându-și această tagină de deslușire cu el, iar văduva Constanze a trebuit să ascundă faptul că lucrarea era neterminată pentru a încasa onorairul rămas.

Ludwig van Beethoven s-a născut la 17 decembrie 1770 în Bonn, Germania, într-o familie de muzicieni de curte, și a dat dovadă de un talent excepțional încă din copilărie. Mutat la Viena în 1792, a studiat cu Haydn și a cucerit rapid lumea muzicală europeană prin forța și originalitatea compozițiilor sale. Pe la 1796 a început să-și piardă auzul, o tragedie personală copleșitoare pe care a transformat-o în combustibil creator, compunând unele dintre cele mai mari capodopere ale sale, inclusiv Simfonia a IX-a, în deplină surditate. Caracterul său era marcat de o independență feroce, o profundă nevoie de libertate și o căutare neîncetată a sublimului în muzică. A murit la Viena pe 26 martie 1827, lăsând o operă care a schimbat pentru totdeauna cursul muzicii occidentale.

Beethoven obișnuia să-și toarne apă rece pe cap înainte de a compune, crezând că îi stimulează creativitatea, un obicei care îi irita adesea vecinii de la etajele de jos.

Johannes Brahms s-a născut la 7 mai 1833 în Hamburg, într-o familie modestă, fiul unui muzician ambulant, și a crescut cântând în tavernele orașului pentru a câștiga câțiva bani. La douăzeci de ani l-a întâlnit pe Robert Schumann, care l-a proclamat public drept geniul așteptat al muzicii germane, iar prietenia cu soția acestuia, pianista Clara Schumann, a devenit una dintre marile iubiri platonice ale istoriei muzicii. Brahms s-a stabilit la Viena în 1863 și a compus cu o seriozitate și o exigență rar întâlnite, așteptând douăzeci și unu de ani înainte de a-și publica Prima Simfonie. Opera sa — patru simfonii, un Recviem german de o gravitate zdrobitoare, concerte și muzică de cameră — îl situează printre cei mai mari arhitecți ai formei muzicale romantice. A murit la Viena pe 3 aprilie 1897, răpus de cancer.

Brahms nu s-a căsătorit niciodată; a întretinut timp de patru decenii o prietenie profundă și tandră cu Clara Schumann, a cărei moarte, în 1896, l-a devastat, iar el însuși a murit la mai puțin de un an după ea.

Frédéric Chopin s-a născut la 1 martie 1810 în Zelazowa Wola, Polonia, fiul unui profesor francez și al unei mame poloneze care i-a insuflat dragostea pentru muzică încă de mic. Un copil-minune, a cântat primul recital public la opt ani și a început să compună de la șapte ani; în 1830 a părăsit Polonia și s-a stabilit la Paris, unde a cucerit saloanele aristocratice și intelectuale ale Europei. Pianul a fost singurul său instrument de predilecție, iar în lucrările sale — nocturne, balade, mazurci, polci și studii — a distilat dorul polonez, rafinamentul francez și o profundă sensibilitate poetică găsită la puțini compozitori. Inima lui a rămas întotdeauna în Polonia, chiar dacă trupul său sleit de tuberculoză s-a stins la Paris pe 17 octombrie 1849, la doar 39 de ani; la cererea sa, inima i-a fost dusă și înmormântată la Varșovia.

Prin testament, Chopin a cerut ca inima sa să fie scoasă din trup și dusă în Polonia; sora sa a respectat dorința, iar inima se află și astăzi zidită într-un pilon al Bisericii Sfintei Cruci din Varșovia.

Franz Schubert s-a născut la 31 ianuarie 1797 la Viena, al doisprezecelea din paisprezece copii ai unui învățător modest, și a învățat muzică de la tatăl și de la fratele său mai mare înainte de a intra în corul imperial. A compus cu o fecunditate uimitoare: peste o mie de lucrări în doar treizeci și unu de ani de viață, printre care mai bine de șase sute de lieduri, simfonii, muzică de cameră și muzică pianistică. Simfonia a VIII-a în Si minor, cunoscută drept Simfonia neterminată, a rămas una dintre cele mai misterioase și tulburătoare lucrări din întreaga muzică occidentală. Schubert a murit la 19 noiembrie 1828, la șai treizeci și unu de ani, răpus de febră tifoidă, și a fost înmormântat lângă Beethoven, pe care îl venerase toată viața.

Schubert a asistat la înmormântarea lui Beethoven în 1827, purtând un torț aprins ca însoțitor de onoare; la mai puțin de un an și jumătate după aceea, el însuși era înmormântat lângă maestrul său.

Antonio Vivaldi s-a născut la 4 martie 1678 la Veneția, fiul unui violonist profesionist de la orchestra Sfintei Mărci, și a învățat vioara de la propriul tată. A fost hirotonit preot în 1703, dobândind porecla de Il Prete Rosso, Preotul Roșu, din pricina părului său roșcat, dar a renunțat curând la celebrarea liturghiei din cauza unei afecțiuni pulmonare cronice. Cea mai mare parte a vieții profesionale și-a dedicat-o predării viorii și dirijatului orchestrei dintr-un orfelinat pentru fete din Veneția, Ospedale della Pietà, unde lucrările sale erau interpretate la cel mai înalt nivel. A compus peste 500 de concerte și a perfecționat forma concertului solistic în trei mișcări; ciclul Anotimpurile rămâne una dintre cele mai cunoscute și iubite lucrări din întreaga muzică barocă. A murit în sărăcie la Viena pe 28 iulie 1741, uitat de lume, redescoperit abia în secolul XX.

Bach a copiat de mână mai multe concerte ale lui Vivaldi pentru a le studia și a le aranja pentru clavecin sau orgă, dovadă directă a admirației profunde pe care i-o purta.

Georg Friedrich Händel s-a născut la 23 februarie 1685 la Halle, în Germania, fiul unui chirurg-frizer care se opunea cu vehemență carierei muzicale a fiului său, însă talentul copilului a fost atât de evident încât nu a putut fi înăbușit. După ani de ucenicie în Germania și Italia, s-a stabilit definitiv în Anglia, unde a dominat viața muzicală timp de decenii, compunând opera în stil italian și ridiculând oratoriul englez la înălțimi fără precedent. Opera sa Mesia, compusă în 1741 în doar douăzeci și patru de zile de febră creatoare, a devenit cel mai interpretat oratoriu din istoria muzicii, cu celebrul cor Aleluia în care publicul se ridică în picioare încă din vremea regelui George al II-lea. Händel a suferit mai multe accidente vasculare, îiși pierduse vederea în ultimii ani de viață, însă a continuat să dirijeze până aproape de sfârșit. A murit la Londra pe 14 aprilie 1759, la 74 de ani, și a fost înmormântat cu onoruri la Westminster Abbey.

Händel a compus celebrul Mesia în doar 24 de zile; se spune că, după ce a terminat corul Aleluia, a fost găsit cu lacrimi pe obraji, spunând că i s-a părut că vede cerul deschis și pe Dumnezeu Însuși.

Joseph Haydn s-a nascut pe 31 martie 1732 in Rohrau, Austria, intr-o familie modesta de mestesugari cu dragoste pentru muzica, si a urcat treptat pana la cele mai inalte culmi ale artei clasice. Timp de aproape treizeci de ani a slujit la curtea printilor Esterhazy, unde a compus cu o harnicie neodihnita peste 104 simfonii si 68 de cvartete de coarde, castigand titlul de Parintele simfoniei. Credinta sa in Dumnezeu era vie si nedeghizata: obisnuia sa inscrie pe partiturile sale Laus Deo la sfarsit si considera ca bucuria care strabate muzica sa este un dar divin. Capodopera sa tarzie, oratoriul Creatiunea (Die Schopfung, 1798), a fost primita cu entuziasm pe intreg continentul si ramane o marturie luminoasa a credintei si maiestriei sale. S-a stins din viata pe 31 mai 1809 la Viena, venerat de toata Europa muzicala.

Haydn obisnuia sa inscrie la sfarsitul fiecarei partituri cuvintele latine Laus Deo (Lauda lui Dumnezeu), un gest de recunostinta pe care il considera firesc pentru orice compozitor credincios.

Piotr Ilici Ceaikovski s-a nascut pe 7 mai 1840 in Votkinsk, Rusia, si a devenit primul compozitor rus care a cucerit definitiv publicul occidental cu muzica sa. Cu o sensibilitate covarsitoare si o melodica de neegalat, a creat balete nemuritoare - Lacul lebedelor, Frumoasa adormita si Spargatorurl de nuci - alaturi de concerte, simfonii si opere care exprima toata gama emotiilor umane. Simfonia sa a sasea, Patetica, dirijata de el insusi cu noua zile inainte de moarte, pare o despartire deliberata si sfasietoare de lume. Viata sa a fost marcata de tensiuni interioare profunde si de o cautare neincetat a echilibrului prin arta. S-a stins pe 6 noiembrie 1893 la Sankt Petersburg, in circumstante inca dezbatute de istorici.

Muzica este intr-adevar cel mai frumos dintre toate darurile cerului oferite omenirii care rataceste in intuneric.

Ceaikovski a diriguit el insusi premiera Simfoniei Patetica la Sankt Petersburg pe 28 octombrie 1893; noua zile mai tarziu era mort - o coincidenta care a alimentat timp de decenii speculatii despre caracterul autobiografic al lucrarii.

Antonin Dvorak s-a nascut pe 8 septembrie 1841 in Nelahozeves, Boemia, ca primul dintre noua copii ai unui hangiu, si a parcurs un drum extraordinar de la un tanar violonist de sat pana la cel mai celebrat compozitor ceh al epocii sale. Sprijinit decisiv de Johannes Brahms si de criticul Eduard Hanslick, a castigat o faima internationala cu Danturile slave si si-a consolidat renumele cu Stabat Mater, o lucrare de profunda traire religioasa compusa dupa pierderea a trei copii. Invitatia de a conduce Conservatorul National din New York (1892-1895) l-a dus in America, unde a compus Simfonia nr. 9 Din Lumea Noua, inspirata de muzica afro-americana si de cantecele populare din Vestul Salbatic. Credinta sa ortodoxa si legatura adanca cu pamantul natal au ramas izvoare nesecat de inspiratie de-a lungul intregii vieti. S-a intors in Praga, unde a murit pe 1 mai 1904, inconjurat de iubire si recunostinta nationala.

Dvorak era pasionat de mersul trenurilor: stia pe de rost numerele locomotivelor din gara din Praga si, ajuns faimos, se destindea cel mai bine printre mecanicii de locomotiva, cu care ducea conversatii lungi si entuziaste.