Artă

Retablul Portinari, pictat de Hugo van der Goes în jurul anului 1475 pentru bancherul florentin Tommaso Portinari, a fost dus la Florența și a uimit artiștii italieni prin realismul detaliilor și al portretelor. Se spune că a influențat direct felul în care pictorii toscani au început să trateze lumina și textura.

Velázquez a călătorit de două ori în Italia pentru regele Filip al IV-lea, nu numai ca artist, ci și ca ochi expert care cumpăra tablouri pentru colecția regală. La Roma a pictat portretul papei Inocențiu al X-lea, o pânză de un realism atât de necruțător încât papa însuși ar fi exclamat că este „troppo vero”, prea adevărat.

Când Gustave Courbet a expus „Înmormântare la Ornans” la Salonul din 1850–1851, publicul s-a scandalizat: o scenă de sat obișnuită, cu țărani și gropari mărimea naturală, ocupa o pânză uriașă de peste șase metri lățime, format rezervat până atunci istoriei și mitologiei. Criticii au numit-o batjocoritor „glorificarea urâtului”, dar tocmai această demnitate acordată oamenilor de rând a devenit manifestul Realismului.

Respins de la Expoziția Universală din 1855, Courbet a ridicat pe cheltuiala sa un pavilion propriu lângă expoziția oficială și l-a numit „Pavilionul Realismului”. A fost una dintre primele expoziții personale organizate de un artist în semn de sfidare a instituției, un gest care anunța independența artistului modern față de saloanele oficiale.

Corot era cunoscut pentru generozitatea sa discretă: în anii grei, i-a cumpărat o casă văduvei orbite a lui Honoré Daumier, care rămăsese fără mijloace. Gestul dezvăluie legăturile strânse dintre artiștii generației Realismului și Barbizonului, uniți nu doar de estetică, ci și de solidaritate.

Rosa Bonheur, apropiată de spiritul Realismului rural, obținea o permisiune specială de la poliția pariziană pentru a purta pantaloni, ca să poată studia animalele în abatoare și târguri de vite fără a atrage atenția. Pânza sa monumentală „Târgul de cai” a devenit una dintre cele mai admirate picturi de animale din secolul al XIX-lea.

„Maria Magdalena penitentă” a lui Donatello, sculptată în lemn spre sfârșitul vieții sale, o înfățișează pe sfântă emaciată, îmbrăcată doar în propriul păr lung și zdrențuit. Departe de idealul frumuseții clasice, figura tulburătoare exprimă asceza și pocăința cu un realism aproape brutal.

Edgar Degas a modelat „Mica dansatoare de paisprezece ani” în ceară, îmbrăcând-o cu un corsaj adevărat, un tutu de tul și o panglică reală în păr. Când a fost expusă în 1881, publicul a fost tulburat de acest realism aproape neliniștitor; bronzurile pe care le vedem azi au fost turnate postum, după moartea artistului din 1917.

Realismul (mijlocul secolului XIX) a înfățișat viața obișnuită a țăranilor și muncitorilor fără idealizare, refuzând subiectele istorice sau mitologice. Îl recunoști după scenele cotidiene tratate cu seriozitate. Gustave Courbet, autor al pânzei „Spărgătorii de piatră”, a fost liderul mișcării.