Artă

Jean-Ignace-Isidore Gérard, cunoscut sub pseudonimul Grandville, a creat în seria „Les Métamorphoses du jour” (1829) o lume în care oamenii au corpuri umane, dar capete de animale, satirizând moravurile burgheze ale timpului. Viziunile sale fantastice, cu obiecte însuflețite și hibrizi ciudați, i-au fascinat mult mai târziu pe suprarealiști, care l-au revendicat drept precursor. André Breton însuși a admirat imaginația lui vizionară.

Giorgio de Chirico a fondat curentul „pittura metafisica”, cu piețe pustii, arcade lungi și umbre neliniștitoare, care i-a influențat profund pe suprarealiști. Paradoxal, artistul și-a renegat mai târziu propriul stil timpuriu și a început să picteze în manieră clasică, ajungând chiar să realizeze copii datate fals ale operelor sale metafizice de tinerețe.

Andrew Breton a definit suprarealismul, în primul „Manifest” din 1924, drept „automatism psihic pur”, iar pictorii au căutat metode de a lăsa mâna să deseneze fără controlul rațiunii. Din acest „desen automat” s-au dezvoltat multe dintre formele libere și fluide ale lui Miró și André Masson.

Yves Tanguy, unul dintre cei mai enigmatici pictori suprarealiști, a hotărât să devină artist după ce a văzut, dintr-un autobuz, un tablou de Giorgio de Chirico într-o vitrină. Autodidact, a umplut apoi pânzele cu peisaje marine imaginare, populate de forme moi, netede, ca niște pietre vii răsărite pe câmpii nesfârșite.

Dorothea Tanning, pictoriță americană și soție a lui Max Ernst, a realizat lucrarea „Eine kleine Nachtmusik”, în care un floarea-soarelui uriaș și un coridor de hotel devin scena unei drame tăcute între două fete. Pânza îmbină precizia realistă cu o atmosferă de vis tulburător, marcă a suprarealismului feminin.

Leonora Carrington, pictoriță britanico-mexicană legată de cercul suprarealist, a populat pânzele cu ființe hibride, animale magice și scene alchimice, hrănite din mituri celtice și din tradiții ezoterice. A trăit cea mai mare parte a vieții în Mexic, unde a devenit o figură centrală a artei suprarealiste locale.

Suprarealismul (din 1924) explorează visul, subconștientul și asocierile ilogice, punând la un loc imagini imposibile cu o precizie realistă. Salvador Dalí, cu ceasurile topite din „Persistența memoriei”, e cel mai cunoscut reprezentant.

În Suprarealism, belgianul René Magritte a creat imagini derutante prin obiecte obișnuite puse în contexte imposibile; tabloul „Aceasta nu este o pipă” pune sub semnul întrebării relația dintre imagine și realitate.