Credință

Se povestește despre avva Agaton că, fiind întrebat de niște frați care voiau să-l ispitească dacă nu se va mânia: „Tu ești Agaton, cel despre care se spune că este curvar și mândru?” Iar el a zis: „Da, așa este.” Și iarăși l-au întrebat: „Tu ești Agaton, cel bârfitor și clevetitor?” Și a răspuns: „Eu sunt.” Apoi i-au zis: „Tu ești Agaton, ereticul?” Iar el a răspuns: „Nu sunt eretic.” Și l-au întrebat de ce a primit celelalte ocări, dar aceasta n-a răbdat-o. Zis-a bătrânul: „Cele dintâi le iau asupra mea, căci este de folos sufletului meu; dar erezia este despărțire de Dumnezeu, și nu voiesc să fiu despărțit de Dumnezeul meu.” Învățătura: smeritul primește orice ocară pentru folosul sufletului, dar nu îngăduie a fi socotit despărțit de dreapta credință.

Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră și in subțire și în toate zilele se veselea în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porții lui, plin de bube, dorind să se sature din fărâmiturile ce cădeau de la masa bogatului; ci numai câinii veneau și îi lingeau bubele. Și a murit săracul și a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit și bogatul și a fost înmormântat. Iar în iad, ridicându-și ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam și pe Lazăr în sânul lui. Și, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ți milă de mine și trimite pe Lazăr să-și ude vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie. Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ți aminte că ai primit cele bune ale tale în viața ta, iar Lazăr, cele rele; acum însă aici el se mângâie, iar tu te chinuiești. Așa a arătat Domnul cât de amară este nepăsarea față de cel lipsit care ne stă chiar la poartă.

Împărăția cerurilor se aseamănă cu un stăpân de casă care a ieșit dis-de-dimineață să tocmească lucrători pentru via sa. După ce s-a învoit cu ei cu câte un dinar pe zi, i-a trimis în vie. Ieșind pe la ceasul al treilea, al șaselea, al nouălea și chiar pe la al unsprezecelea, a găsit alții stând fără lucru și i-a trimis și pe aceștia. Făcându-se seară, a poruncit să li se dea plata, începând de la cei din urmă până la cei dintâi. Și au primit fiecare câte un dinar. Cei dintâi au cârtit împotriva stăpânului, dar el a răspuns unuia dintre ei: Prietene, nu-ți fac nedreptate; oare nu cu un dinar te-ai învoit cu mine? Nu mi se cuvine mie să fac ce voiesc cu ale mele? Sau ochiul tău este rău pentru că eu sunt bun? Astfel vor fi cei de pe urmă întâi și cei dintâi pe urmă.

Care om dintre voi, având o sută de oi și pierzând una dintre ele, nu le lasă pe cele nouăzeci și nouă în pustie și se duce după cea pierdută, până ce o găsește? Și, găsind-o, o pune pe umerii săi, bucurându-se; iar când vine acasă, cheamă prietenii și vecinii, zicându-le: Bucurați-vă cu mine, căci am găsit oaia cea pierdută. Zic vouă că așa va fi mai multă bucurie în cer pentru un păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de drepți care nu au nevoie de pocăință.

Sau care femeie, având zece drahme, dacă pierde una, nu aprinde lumina și mătură casa și caută cu grijă până ce o găsește? Iar după ce a găsit-o, cheamă prietenele și vecinele, zicând: Bucurați-vă cu mine, căci am găsit drahma pe care o pierdusem. Așa, zic vouă, se face bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăiește.

Împărăția cerurilor se aseamănă unui împărat care a făcut nuntă fiului său. Și a trimis pe slugile sale să cheme pe cei poftiți la nuntă, dar ei n-au voit să vină. A trimis din nou alte slugi, zicând: Iată, am pregătit ospățul meu; boii mei și cele îngrășate s-au junghiat; veniți la nuntă. Dar ei, fără să țină seama, s-au dus, unul la țarina sa, altul la neguțătoria lui; iar ceilalți, punând mâna pe slugi, le-au ocărât și le-au ucis. Atunci împăratul a zis slugilor: Nunta este gata, dar cei poftiți n-au fost vrednici. Mergeți deci la răspântiile drumurilor și pe câți veți găsi chemați-i la nuntă. Ieșind slugile la drumuri, au adunat pe toți câți i-au găsit, și răi și buni, și s-a umplut casa nunții de oaspeți. Căci mulți sunt chemați, dar puțini aleși.

Și, intrând împăratul ca să privească pe oaspeți, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă. Și i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? Iar el a tăcut. Atunci împăratul a zis slugilor: Legați-l de picioare și de mâini și scoateți-l afară, în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Așa ne-a învățat Domnul că nu ajunge a fi chemați la ospăț, ci se cuvine să venim înveșmântați cu fapta cea bună.

Spunea Domnul și această pildă: Cineva avea un smochin sădit în via sa și a venit să caute rod în el, dar n-a găsit. Atunci a zis către vier: Iată, trei ani sunt de când vin și caut rod în smochinul acesta și nu găsesc; taie-l; de ce să ocupe locul în zadar? Iar vierul, răspunzând, i-a zis: Doamne, lasă-l și în acest an, până ce voi săpa în jurul lui și voi pune gunoi. Poate va face rod în viitor; iar de nu, îl vei tăia. Astfel arată îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, care așteaptă roada pocăinței noastre.

Atunci se va asemăna împărăția cerurilor cu zece fecioare care, luându-și candelele lor, au ieșit în întâmpinarea mirelui. Cinci dintre ele erau înțelepte și cinci nebune. Cele nebune, luând candelele, n-au luat cu sine untdelemn; iar cele înțelepte au luat untdelemn în vasele lor, odată cu candelele. Dar mirele întârziind, au ațipit toate și au adormit. Iar la miezul nopții s-a făcut strigare: Iată mirele vine! Ieșiți întru întâmpinarea lui. Atunci s-au deșteptat toate acele fecioare și au împodobit candelele lor.

Cele nebune au zis către cele înțelepte: Dați-ne din untdelemnul vostru, că se sting candelele noastre. Dar cele înțelepte au răspuns: Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă; ci mai bine mergeți la cei ce vând și cumpărați pentru voi. Deci plecând ele ca să cumpere, a venit mirele și cele ce erau gata au intrat cu el la nuntă și ușa s-a închis. Iar mai pe urmă au sosit și celelalte fecioare, zicând: Doamne, Doamne, deschide-ne nouă. El însă, răspunzând, a zis: Adevărat zic vouă: Nu vă cunosc pe voi. Drept aceea, privegheați, că nu știți ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului.

Asemenea este împărăția cerurilor cu o comoară ascunsă în țarină, pe care, găsind-o un om, a ascuns-o și, de bucuria ei, se duce și vinde tot ce are și cumpără țarina aceea. Iată cât de mare este bucuria celui ce află Împărăția: pentru ea dă cu bucurie tot ce are, socotind că nimic nu pierde, ci mai vârtos câștigă.

Iarăși asemenea este împărăția cerurilor cu un neguțător care caută mărgăritare bune; iar când găsește un mărgăritar de mult preț, se duce, vinde toate câte are și îl cumpără. Așa se cuvine să prețuim mai presus de toate averile lumii comoara cea nepieritoare a împărăției lui Dumnezeu.

Bogatul acela din iad striga către Avraam: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiți pe Lazăr în casa tatălui meu, căci am cinci frați, ca să le mărturisească lor, ca să nu vină și ei în acest loc de chin. Și i-a zis Avraam: Au pe Moise și pe prooroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraame, ci, dacă cineva dintre morți se va duce la ei, se vor pocăi. Și i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise și de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morți.

Când au venit cei tocmiți de dimineață la vie, socoteau că vor lua mai mult decât cei din urmă; dar au primit și ei tot câte un dinar. Iar luând, cârteau împotriva stăpânului, zicând: Aceștia de pe urmă un ceas au lucrat și i-ai pus deopotrivă cu noi, care am purtat greul zilei și zăduful. Atunci stăpânul a arătat că nu din nedreptate, ci din bunătatea sa dă tuturor deopotrivă; căci Împărăția nu se măsoară cu vrednicia noastră, ci cu darul cel fără de plată al lui Dumnezeu.

Domnul a spus pilda oii pierdute și a drahmei celor ce cârteau că El primea pe vameși și pe păcătoși și mânca împreună cu ei. Prin ele a arătat că nu este bucurie mai mare în cer decât pentru un singur suflet care se întoarce din calea rătăcirii. Căci precum păstorul nu se odihnește până nu găsește oaia, și femeia mătură casa până află drahma, așa nu voiește Tatăl cel ceresc să piară vreunul dintre cei mici.

Și celui ce a chemat oaspeții la nuntă și a fost lepădat, împăratul i-a arătat că nu iartă nepăsarea celor ce au disprețuit chemarea. Căci unii, nesocotind ospățul, s-au întors la treburile lor, iar alții au batjocorit pe slugi. Pentru aceasta, ușa Împărăției s-a deschis celor de la răspântii, și buni și răi, care au primit cu inimă gata chemarea. Așa ne învață Domnul să nu lepădăm chemarea Lui pentru grijile cele trecătoare ale lumii.

Cele cinci fecioare înțelepte se aseamănă cu sufletele care nu adună numai lumina cea din afară a credinței, ci și untdelemnul faptelor bune și al milosteniei, ca să nu se stingă candela în ceasul cel neștiut. Iar cele nebune, care au avut candela dar nu și untdelemnul, ne arată că nu ajunge numai numele de creștin, dacă lipsește lucrarea dragostei. De aceea a zis Domnul: Privegheați, că nu știți ziua, nici ceasul.

Omul care a găsit comoara în țarină și neguțătorul care a aflat mărgăritarul de mult preț au vândut amândoi tot ce aveau, ca să dobândească ceea ce prețuiau mai presus de toate. Prin aceste două pilde alăturate, Domnul ne arată că unii află Împărăția pe neașteptate, ca o comoară dată în cale, iar alții o caută cu osteneală îndelungată, ca neguțătorul mărgăritarele; dar și unii și alții, când o găsesc, nu precupețesc nimic pentru dobândirea ei.

Un frate a greșit odată în mănăstire și a fost chemat la sfat spre a fi judecat. Avva Moise, chemat și el, n-a voit să meargă. Când l-au rugat stăruitor, a luat un coș vechi și găurit, l-a umplut cu nisip și l-a purtat pe spate. Ieșindu-i înainte, l-au întrebat: „Ce este aceasta, părinte?” Iar el a răspuns: „Păcatele mele curg în urma mea și eu nu le văd, iar astăzi am venit să judec păcatele altuia.” Auzind acestea, frații l-au iertat pe cel greșit și n-au mai zis nimic. Aici stă tâlcul: cine își vede necontenit propria neputință, cu greu mai află vreme să osândească pe aproapele.

Un frate l-a întrebat pe un bătrân: „Ce voi face, părinte, căci mă tulbură multe gânduri și nu știu cum să le biruiesc?” Bătrânul l-a scos afară și i-a zis: „Deschide-ți sânul veșmântului și oprește vântul înlăuntru.” Iar fratele a răspuns: „Nu pot face aceasta.” Atunci bătrânul i-a zis: „Dacă aceasta nu poți, nici gândurile nu le poți opri să nu vină. Al tău este însă să nu te învoiești cu ele.” De aici se învață că nu suntem osândiți pentru gândul care trece, ci pentru cel pe care îl primim și îl hrănim în inimă.

Se spunea despre avva Agaton că, mergând odată la târg spre a-și vinde vasele, a întâlnit un bolnav lepădat pe cale, pe care nimeni nu-l îngrijea. Bătrânul a rămas lângă el, i-a închiriat o odăiță și lucra cu mâinile spre a-l hrăni, cheltuind pentru dânsul câștigul său. Așa a rămas patru luni, până s-a însănătoșit bolnavul, și abia atunci s-a întors la chilia sa în pace. Milostenia adevărată, arată această pildă, nu se măsoară cu ce dai din prisos, ci cu vremea și osteneala pe care le dăruiești aproapelui.

Un frate a fost ocărât pe nedrept de altul înaintea a toți, iar el a tăcut. Mai târziu, un ucenic l-a întrebat: „Nu te-a durut, părinte, ocara aceea?” Bătrânul a răspuns: „M-a durut, fiule, dar mi-am zis în gând: dacă ceea ce spune este adevărat, se cuvine să mă îndrept; iar dacă este mincinos, este o floare care se veștejește singură, fără să-mi ceară osteneală.” De aceea răbdarea nu înseamnă a nu simți rana, ci a n-o lăsa să se prefacă în ură.

Un tânăr a venit la un bătrân și i-a zis cu mâhnire: „Părinte, m-am rugat mult și nu simt nimic; parcă vorbesc pereților.” Bătrânul l-a dus la o fântână și i-a arătat funia care coboară găleata. „Vezi urma adâncă în piatra ghizdului?” a întrebat. „O văd”, a zis tânărul. „Nu apa a săpat-o, ci funia care trece pe acolo zi de zi. Așa și rugăciunea ta: nu o zi o adâncește, ci stăruința.” Și așa a plecat tânărul întărit, înțelegând că roada rugăciunii se coace pe nesimțite.

Un frate l-a întrebat pe avva Pimen: „Dacă văd pe fratele meu greșind, se cade să-l vădesc?” Bătrânul i-a răspuns: „Dacă vom acoperi greșeala fratelui nostru, și Dumnezeu va acoperi greșeala noastră; iar de o vom da pe față, și Dumnezeu o va da pe față pe a noastră.” Astfel a înțeles fratele că neosândirea aproapelui nu este nepăsare față de bine, ci nădejde că mila cu care măsurăm ni se va măsura și nouă.

Se povestea despre un bătrân că avea puțină pâine și, venind la el un călător flămând, i-a pus toată pâinea înainte, iar el a rămas nemâncat până seara. Ucenicul, mirat, i-a zis: „Ai rămas flămând, părinte.” Bătrânul a zâmbit: „Fiule, foamea mea trece până mâine, dar bucuria de a fi hrănit pe cel străin rămâne. Am dat pâine și am primit pace; nu eu am fost păgubit.” Așa se vede că milostenia nu sărăcește pe cel ce o face, ci îi umple inima cu ceea ce pâinea nu poate umple.

Un frate a suferit multă vreme o nedreptate din partea vecinului său și, în cele din urmă, a venit la un bătrân cerându-i sfat cum să se răzbune cu dreptate. Bătrânul l-a ascultat, apoi l-a rugat: „Înainte de a hotărî, roagă-te trei zile pentru cel ce ți-a greșit, cerând lui Dumnezeu să-l miluiască.” Fratele a făcut așa, iar după trei zile s-a întors și a zis: „Părinte, nu mai știu de ce voiam să mă răzbun.” Iată puterea rugăciunii pentru vrăjmaș: nu schimbă întâi pe celălalt, ci topește mai întâi fierea din inima noastră.

Un episcop, trecând printr-un sat, a fost primit de o văduvă săracă ce n-avea decât o mână de făină și puțin untdelemn. Ea a făcut din tot ce avea o turtă și i-a pus-o înainte cu bucurie. Slujitorii episcopului au strâmbat din nas la sărăcia mesei, dar el le-a zis blând: „Nu vedeți? Ea nu ne-a dat firimituri, ci tot ce avea. Această turtă cântărește mai mult decât ospețele bogaților.” Și a binecuvântat casa văduvei. Recunoștința și dărnicia, arată pilda, se măsoară după inimă, nu după mărimea darului.

Doi frați s-au certat pentru întâia oară în mulți ani, iar unul dintre ei, aprins, a zis: „Să ne despărțim!” Celălalt a tăcut o clipă, apoi a luat o cărămidă și a zis: „Frate, hai să ne certăm ca oamenii, nu ca fiarele. Iată, această cărămidă este a mea, iar eu spun că este a mea; tu spune că este a ta.” Celălalt, uimit, a zis: „Ei bine, este a ta, ia-o.” „Nu”, a răspuns primul, „este a ta.” Și, negăsind pentru ce să se mai certe, s-au împăcat. Smerenia care se grăbește să dea dreptate celuilalt stinge cearta mai iute decât orice judecată.

Un frate cădea mereu în aceeași greșeală și, rușinat, se gândea să părăsească nevoința, socotind că nu mai are nădejde. A venit la un bătrân și i-a mărturisit deznădejdea. Bătrânul l-a întrebat: „Când cade copilul care învață să meargă, ce face?” „Se ridică și merge iar”, a zis fratele. „Și de câte ori cade?” „De multe ori.” „Atunci ridică-te și tu de câte ori cazi”, a zis bătrânul, „căci nu căderea te pierde, ci rămânerea jos.” Nădejdea creștină, iată, nu este încredințarea că nu vom mai cădea, ci hotărârea de a ne ridica de fiecare dată.

Un frate l-a întrebat pe un bătrân cum poate dobândi smerenia. Bătrânul i-a arătat un pom încărcat de roade, ale cărui ramuri se aplecau până aproape de pământ, și un altul sterp, cu crengile drepte spre cer. „Vezi”, i-a zis, „ramura plină de roadă se pleacă, iar cea goală stă țeapănă. Așa și omul: cu cât are mai multă roadă bună, cu atât se apleacă mai adânc; iar cel gol de fapte se ține semeț.” Și a înțeles fratele că smerenia nu este semn de sărăcie sufletească, ci greutatea roadelor care apleacă spre pământ.