Oameni

Pictura „Black on Maroon” a lui Rothko, aflată la Tate Modern, a fost vandalizată în 2012 de un bărbat care a scris cu cerneală neagră un mesaj într-un colț al pânzei. Restaurarea a durat aproape optsprezece luni, îngreunată tocmai de straturile subțiri și complexe de rășini și pigmenți cu care Rothko obținea profunzimea culorii.

Andy Warhol și-a pictat celebrele conserve de supă Campbell’s în 1962, realizând treizeci și două de pânze, câte una pentru fiecare varietate de supă vândută atunci de firmă. La prima expunere, într-o galerie din Los Angeles, tablourile au fost așezate pe o poliță ca într-un raft de magazin, iar un negustor vecin a pus în vitrină conserve reale, ironizând.

Pentru portretele sale de Marilyn Monroe, Warhol a folosit o singură fotografie publicitară de la filmul „Niagara” din 1953, pe care a transpus-o prin serigrafie în zeci de variante colorate. El a început această serie la scurt timp după moartea actriței, în august 1962, transformând imaginea ei într-o icoană repetitivă a culturii de consum.

Când mă aflu în tabloul meu, nu sunt conștient de ceea ce fac.

Nu sunt un pictor abstract. Nu mă interesează relația dintre culoare și formă sau altceva asemănător. Mă interesează doar să exprim emoțiile umane fundamentale: tragedia, extazul, destinul.

David Alfaro Siqueiros era obsedat de inovația tehnică: experimenta cu vopsele industriale, cu pistolul de vopsit (airbrush) și cu piroxilina, o lac auto pe bază de nitroceluloză. În 1936, la un atelier experimental din New York, printre cei care au lucrat cu el s-a numărat și tânărul Jackson Pollock, care a rămas marcat de tehnicile de turnare a vopselei.

Rivera a studiat și a picta în Europa înainte de a-și defini stilul muralist: a petrecut ani la Paris, unde a lucrat în manieră cubistă și l-a frecventat pe cercul lui Picasso. O călătorie în Italia, unde a studiat frescele renascentiste, l-a convins să adopte fresca monumentală la întoarcerea în Mexic.

Nicolae Grigorescu și-a început ucenicia ca zugrav de biserici la doar unsprezece ani, după moartea tatălui, pictând icoane și pereți de lăcaș pentru a-și întreține familia. Această școală umilă i-a dat siguranța desenului și dragostea pentru lumina caldă care avea să-i străbată mai târziu peisajele. Multe dintre acele lucrări timpurii, la Mănăstirea Zamfira și la Agapia, se pot vedea și astăzi.

„Carul cu boi” nu este o singură pânză, ci un motiv obsedant pe care Grigorescu l-a reluat în zeci de variante de-a lungul vieții. Boii albi înaintând prin praful drumului au devenit un adevărat simbol al lumii țărănești pe care pictorul o iubea. Fiecare versiune schimbă lumina și anotimpul, ca și cum ar căuta mereu aceeași clipă de liniște.

În timpul Războiului de Independență din 1877, Grigorescu a mers pe front ca pictor, făcând schițe direct printre soldați. Din aceste însemnări au ieșit lucrări precum „Atacul de la Smârdan” și impresionantul „Dorobanțul”. A fost printre primii artiști români care au adus pe pânză un război trăit, nu doar imaginat în atelier.

Theodor Aman a fost întemeietorul, în 1864, al Școlii de Belle-Arte din București, prima instituție de învățământ artistic superior din țară. Tot el a fost printre cei care au pus bazele Pinacotecii naționale. Casa lui din București, decorată chiar de mâna sa cu picturi murale, este astăzi muzeu.

Ioan Andreescu, prieten și admirator al lui Grigorescu, a murit tânăr, la doar treizeci și trei de ani, răpus de tuberculoză. În scurta lui viață a lăsat peisaje de o gravitate rară, cu tonuri stinse de pădure și iarnă, foarte diferite de lumina veselă a contemporanilor. Astăzi este socotit unul dintre cei mai profunzi peisagiști români.

Ștefan Luchian a continuat să picteze chiar și după ce paralizia i-a slăbit mâinile, legându-și uneori pensula de degete pentru a putea lucra. În această perioadă de suferință a creat unele dintre cele mai luminoase flori din arta românească, printre care celebrele „Anemone”. Durerea trupului nu a stins niciodată bucuria culorii.

Tabloul „La împărțitul porumbului” al lui Ștefan Luchian, cu o mulțime de țărani săraci strânși în așteptare, a fost considerat prea îndrăzneț social pentru vremea sa. Luchian își arăta astfel apropierea de lumea celor umili, temă rară în pictura de salon a epocii. Lucrarea rămâne o mărturie a compasiunii lui pentru oamenii simpli.

Nicolae Tonitza este renumit pentru felul aparte în care picta ochii copiilor: pete întunecate, mari și adânci, fără reflexe punctuale, care par să privească dintr-o altă lume. Această manieră a devenit atât de personală încât astăzi un „copil de Tonitza” se recunoaște dintr-o privire. Blândețea și tristețea din acei ochi au făcut din portretele lui de copii adevărate embleme.

Pe lângă pensulă, Tonitza a mânuit și condeiul: a fost un critic de artă și publicist activ, scriind cronici și pamflete în presa vremii. Vederea i s-a deteriorat grav spre sfârșitul vieții, ceea ce a făcut ca ultimii ani să fie deosebit de dureroși pentru un om care trăia prin ochi. A murit în 1940, lăsând o operă marcată de tandrețe și de culori calde.

Grigorescu a studiat la Barbizon, în Franța, alături de pictorii care lucrau în aer liber, în inima pădurii de la Fontainebleau. Contactul cu acest grup i-a schimbat definitiv felul de a vedea lumina și natura. La întoarcere, a adus în România o prospețime a peisajului pictat direct din natură, până atunci puțin cunoscută.

„Rodica”, tânăra țărancă cu cobilița pe umeri pictată de Grigorescu, a devenit una dintre cele mai iubite imagini ale artei românești, reprodusă de nenumărate ori. Chipul senin și portul popular au transformat-o într-un adevărat simbol al frumuseții rurale. Puțini știu că modelul acestei imagini a fost surprins de pictor în drumurile lui prin sate.

Theodor Aman a fost și un remarcabil gravor, printre primii din România care au practicat gravura pe metal la nivel artistic. În casa-atelier și-a montat propriile prese, experimentând tehnici pe care le aducea din studiile pariziene. Astfel, opera lui îmbină pictura de istorie cu o pasiune tehnică pentru multiplicarea imaginii prin gravură.

Luchian a fost, în 1896, unul dintre inițiatorii expoziției independente numite „Salonul Independenților”, o reacție împotriva juriilor rigide ale saloanelor oficiale. Tinerii artiști voiau libertatea de a-și arăta lucrările fără cenzura academică. Gestul lui anunța o modernitate care avea să crească în arta românească a secolului următor.

Andreescu a expus la Paris, la Salonul din 1879, unde peisajele lui sobre au fost bine primite de critica franceză. Pentru un tânăr venit dintr-o țară fără mare tradiție de pictură de șevalet, recunoașterea într-un asemenea centru artistic era ceva neobișnuit. Din păcate, boala nu i-a mai lăsat timp să-și dezvolte pe deplin talentul.

În pictura de flori a lui Luchian, buchetele nu sunt niciodată doar decor: albăstrelele, garoafele și anemonele par să respire, așezate cu o mână care cunoștea deja apropierea morții. Culorile vii izbucnesc pe fonduri simple, ca o afirmare a vieții în ciuda bolii. Aceste naturi statice sunt considerate culmea artei lui.

Eu am pictat până în cele din urmă cu pensula legată de mână.

Un copil trebuie pictat cu inima, nu numai cu ochii.

Theodor Pallady a fost prieten apropiat cu Henri Matisse încă din anii studiilor la atelierul lui Gustave Moreau, la Paris. Cei doi s-au cunoscut în jurul anului 1892 și au păstrat legătura decenii la rând, iar afinitatea pentru linia pură și armonia culorilor rafinate se simte în opera pictorului român.

Corneliu Baba a pictat de-a lungul vieții numeroase variante ale temei „Regele nebun”, o serie tulburătoare începută mai ales din anii 1970. Figura regelui, cu chipul crispat și mâinile încleștate, este interpretată adesea ca o meditație asupra puterii, singurătății și fragilității umane.

Michelangelo a pictat bolta Capelei Sixtine între 1508 și 1512, lucrând în cea mai mare parte în picioare, cu capul dat pe spate, nu întins pe schele cum se crede adesea. Suprafața acoperită depășește 500 de metri pătrați, iar artistul se considera de fapt sculptor, nu pictor.

Iosif Iser a fost fascinat de lumea Orientului și a Balcanilor, iar tătăroaicele din Dobrogea au devenit una dintre temele sale predilecte. Influențat de Cézanne și de cubism, el a construit figurile prin planuri ample de culoare și contururi ferme, dând o monumentalitate aparte personajelor sale.

Nicolae Grigorescu, considerat întemeietorul picturii moderne românești, și-a început cariera zugrăvind icoane și fresce în biserici încă din adolescență, printre care ansamblul de la Mănăstirea Agapia, realizat în anii 1858–1861. Abia mai târziu, la Barbizon, avea să descopere pictura în aer liber.

Theodor Pallady a locuit la Paris o mare parte din viață, într-un apartament de pe Quai Voltaire, cu vedere spre Sena și Luvru. Interioarele intime, cu ferestre deschise spre oraș și naturi statice cu obiecte simple, au devenit un motiv recurent, tratat cu o eleganță sobră și o linie de o mare finețe.