Oameni

Știai că Michelangelo se socotea mai degrabă sculptor decât pictor și a primit fără tragere de inimă porunca de a zugrăvi tavanul Capelei Sixtine? A trudit ani de zile pe schele înalte, cu gâtul dat pe spate, iar mai târziu s-a plâns într-un poem, în versuri cu tâlc de haz amar, că i s-a chircit trupul și că vederea i s-a stricat de la stropii de vopsea căzuți de sus.

Știai că Michelangelo a scobit uriașa statuie a lui David dintr-un bloc de marmură pe care alți meșteri îl părăsiseră, socotindu-l stricat și de neîntrebuințat? Piatra zăcea de zeci de ani în curtea catedralei din Florența. Din ceea ce alții numeau un rebut, tânărul sculptor a scos una dintre cele mai vestite statui ale lumii.

Știai că Claude Monet și-a săpat cu mâna lui grădina de la Giverny, cu iazul și podul japonez, ca pe un tablou viu pe care apoi îl picta zi de zi? A deviat chiar un pârâu ca să-și hrănească iazul cu nuferi, spre nemulțumirea vecinilor care se temeau pentru vitele lor. Bătrânețea i-a fost umbrită de cataractă, care i-a schimbat pentru o vreme culorile văzute.

Știai că însuși cuvântul „impresionism” s-a născut, în bătaie de joc, dintr-un tablou al lui Monet numit „Impresie, răsărit de soare”? Un critic a folosit titlul ca să râdă de ceea ce i se părea o mâzgăleală neterminată. Porecla batjocoritoare a rămas și a devenit numele de cinste al unui întreg curent din pictură.

Știai că Salvador Dalí își regla ceasul dormitului cu un truc numai de el știut? Ținea în mână o cheie metalică deasupra unei farfurii și ațipea în fotoliu; când somnul îi desfăcea degetele, cheia cădea cu zgomot și îl trezea numaidecât, prinzând astfel imaginile de la marginea visului. Metoda o împrumutase, spunea el, de la vechii călugări și pictori.

Știai că Dalí umbla adesea însoțit de un oțelar, un furnicar mustăcios ținut ca animal de companie, pe care îl plimba prin Paris și îl aducea la restaurante? Odată, spun povestirile, l-a legat de piciorul mesei într-un local elegant. Excentricitatea era pentru el o parte din artă, la fel de îngrijită ca mustața răsucită în sus.

Știai că Frida Kahlo a început să picteze din pat, după un cumplit accident de tramvai care i-a sfărâmat coloana și bazinul? Părinții i-au prins un baldachin cu oglindă deasupra patului și i-au făcut un șevalet special, ca să se poată privi și zugrăvi zăcând. Așa s-au născut multele ei autoportrete, oglindă a durerii preschimbate în culoare.

Știai că Frida Kahlo s-a măritat de două ori cu același bărbat, muralistul Diego Rivera? S-au despărțit după ani de furtuni și trădări, apoi s-au recăsătorit un an mai târziu, legați de o dragoste la fel de aspră ca picturile lor. Prietenii o numeau o unire între un elefant și un porumbel, atât de nepotriviți păreau la statură.

Știai că Rembrandt s-a privit în oglindă și s-a pictat neîncetat, de la obrazul neted al tinereții până la ridurile și tristețea bătrâneții? A lăsat zeci de autoportrete, un adevărat jurnal pictat al unei vieți întregi. În ele îl vedem urcând spre glorie, apoi coborând spre sărăcie, fără să-și cruțe niciodată chipul de adevăr.

Știai că Rembrandt, deși fusese cândva pictorul cel căutat și bogat al Amsterdamului, a ajuns la faliment și a fost silit să-și vândă la mezat casa și colecția de rarități? Și-a pierdut soția, apoi pe cei mai dragi din preajmă, iar la moarte a fost îngropat într-un mormânt de rând. Măreția picturii lui a rămas însă neatinsă de sărăcie.

Știai că despre Johannes Vermeer, pictorul luminii tăcute din Delft, se știu uimitor de puține lucruri, iar viața lui a rămas aproape o taină? A avut o casă plină de copii, a lucrat încet și a lăsat doar vreo treizeci și ceva de tablouri, iar după moarte a fost dat aproape cu totul uitării. Abia peste două veacuri lumea l-a redescoperit și l-a așezat printre marii maeștri.

Știai că pictorul Salvador Dalí folosea un truc ciudat ca să prindă imaginile de la granița somnului? Ațipea într-un fotoliu ținând o lingură deasupra unei farfurii de metal, iar când adormea de-a binelea, lingura cădea cu zgomot și îl trezea, salvând viziunea de o clipă.

Știai că Vincent van Gogh a vândut, după toate probabilitățile, o singură pictură în timpul vieții — „Via roșie” — deși a lăsat în urmă peste 800 de tablouri? A trăit din banii trimiși de fratele său Theo și a început să picteze serios abia în jurul vârstei de 27 de ani, după ce eșuase ca negustor de artă, ca profesor și ca predicator.

Știai că Leonardo da Vinci și-a lăsat prin testament caietele și desenele ucenicului său iubit, Francesco Melzi? Melzi a păzit cu grijă acele manuscrise decenii la rând, salvând pentru posteritate o bună parte din gândirea maestrului. Din păcate, după moartea lui Melzi, moștenitorii au risipit și au vândut multe pagini, pierdute apoi pentru totdeauna.

Adesea mi se pare că noaptea e mai vie și mai bogat colorată decât ziua.

În ce mă privește, nu știu nimic cu adevărată siguranță, dar priveliștea stelelor mă face mereu să visez.

Pentru inima mea, a privi stelele nu m-a făcut niciodată să visez altfel decât atunci când privesc pe hartă punctele negre care însemnă orașele și satele.

Când am o nevoie teribilă de religie, ies noaptea afară și pictez stelele.

Știai că Michelangelo a pictat tavanul Capelei Sixtine în picioare, nu culcat pe spate, cum spune legenda? Timp de aproximativ patru ani (1508–1512) a lucrat cocoțat pe o schelărie proiectată chiar de el, cu capul dat mult pe spate. În versuri trimise unui prieten, se plângea că barba i s-a răsucit spre cer și că vopseaua îi picura pe față, iar spatele i s-a chinuit atât de tare încât spunea că devenise „ca un arc sirian”.

Știai că „Noaptea înstelată” a fost pictată de Vincent van Gogh dintr-o cameră de sanatoriu? În anul 1889 se internase de bunăvoie la ospiciul Saint-Paul-de-Mausole, lângă Saint-Rémy, iar priveliștea cerului o zărea pe fereastra chiliei sale, în zori. Cerul vălurit, cu stele ce se rotesc ca niște vârtejuri, nu era însă ceea ce vedea aievea: satul de dedesubt și chiparosul înalt le-a adăugat din amintire și din închipuire.

Știai că despre „Fata cu cercel de perlă” nu se știe cu adevărat cine e femeia din tablou? Johannes Vermeer nu a lăsat nici nume, nici însemnări, iar lucrarea nu este un portret obișnuit, ci ceea ce olandezii numeau un „tronie” — un studiu de chip și de expresie, nu imaginea unei persoane anume. Chiar și celebrul cercel a fost pus la îndoială: unii cercetători cred că strălucirea lui e prea mare pentru o perlă adevărată și că ar putea fi doar sticlă lustruită.

Știai că „Nașterea lui Venus” a lui Sandro Botticelli a fost pictată pe pânză, nu pe lemn, cum se obișnuia la Florența acelei vremi? Artistul a folosit tempera pe o țesătură, iar pentru a-i da ușurință și luminozitate se crede că a amestecat în culori chiar și gălbenuș, obținând acele carnații palide și diafane. Se spune totodată că Botticelli a aplicat un strat subțire de alb peste anumite zone pentru a le proteja, un procedeu neobișnuit pentru epocă.

Știai că imensa pânză „Guernica” a lui Pablo Picasso este pictată doar în alb, negru și tonuri de gri? Artistul a renunțat cu bună știință la culoare pentru a reda oroarea bombardării orașului bască Guernica din 1937, dându-i lucrării aerul sec al unei fotografii de ziar. Picasso a cerut ca tabloul să nu se întoarcă în Spania cât timp aceasta nu va fi liberă; abia în 1981, după moartea lui Franco, opera a ajuns în cele din urmă la Madrid.

Știai că în „Sărutul” lui Gustav Klimt strălucirea aurie nu este doar o iluzie de culoare, ci foiță de aur adevărat? Klimt, fiul unui gravor în aur, a acoperit pânza cu foițe de aur și de argint, în ceea ce a rămas cunoscut drept „perioada sa de aur”. Cei doi îndrăgostiți, îngenuncheați pe marginea unei pajiști înflorite, par învăluiți într-o mantie de lumină care i-a făcut tabloul una dintre cele mai iubite imagini ale iubirii.

Știai că în tabloul „Las Meninas” pictorul Diego Velázquez s-a zugrăvit chiar pe sine, cu paleta și penelul în mână, în fața unei pânze uriașe? Privitorul stă parcă în locul regelui și al reginei Spaniei, care se ivesc doar ca o palidă reflexie într-o oglindă din fundul încăperii. Prin acest joc de priviri și oglinzi, Velázquez a răsturnat regulile portretului de curte, făcând din spectator însuși parte a scenei.

Știai că există nu una, ci mai multe versiuni ale „Țipătului” lui Edvard Munch? Artistul norvegian a realizat lucrarea în ulei, tempera, pastel și în gravuri litografiate. Munch a mărturisit că ideea i-a venit într-o seară, pe când se plimba și cerul s-a înroșit ca sângele, iar el a simțit „un țipăt nesfârșit trecând prin natură”; unii cercetători au legat acel cer aprins de cenușa vulcanului Krakatoa, ce colorase apusurile din acei ani.

Știai că spaniolul Salvador Dalí a poreclit girafa în flăcări „monstrul apocaliptic masculin” al vremurilor sale? Imaginea animalului cu spinarea cuprinsă de foc revine în mai multe dintre tablourile sale de la sfârșitul anilor 1930, ca semn de război și de prăbușire ce se apropia peste Europa. În aceeași lucrare, femeile cu sertare deschise în trup trimit la ideile lui Freud despre tainele ascunse ale sufletului omenesc.

Sfumato este tehnica prin care Leonardo da Vinci topea contururile în umbre fine, fără linii tăioase, astfel încât trecerile să pară „ca fumul”. Chipul Giocondei își datorează surâsul enigmatic tocmai acestor voaluri de culoare aplicate în straturi subțiri, unele aproape transparente. Leonardo însuși descria efectul ca o trecere „fără linii și fără margini, în felul fumului”.

Clarobscurul, jocul puternic dintre lumină și întuneric, a fost dus la desăvârșire de Caravaggio, care își scotea sfinții din beznă cu o rază tăioasă, ca dintr-un reflector. Contrastul dramatic, numit uneori tenebrism, dădea scenelor sacre o forță aproape teatrală. Sub această lumină aspră, un vameș ori un pescar căpăta măreția unei descoperiri lăuntrice.

Simplitatea este suprema rafinare.