Oameni

Știai că, pentru a câștiga contractul cupolei, Brunelleschi le-ar fi propus rivalilor o probă cu un ou? I-ar fi provocat să facă un ou să stea drept pe o masă de marmură, iar când nimeni nu a reușit, el a spart ușor vârful oului și l-a așezat, spunând că la fel de simplu ar părea și cupola dacă le-ar dezvălui secretul.

Știai că Le Corbusier nu era numele adevărat al celebrului arhitect? S-a născut Charles-Édouard Jeanneret în Elveția, iar pseudonimul l-a adoptat abia ca adult, inspirându-se dintr-un nume de familie al strămoșilor, ca să-și marcheze noua identitate de creator.

Știai că Le Corbusier a murit înotând în Marea Mediterană, în locul pe care îl iubea cel mai mult? Medicii îl sfătuiseră să nu mai înoate din cauza inimii, dar el a intrat totuși în valuri lângă micuța cabană de lemn pe care și-o construise pe Coasta de Azur și nu s-a mai întors.

Știai că cel mai luxos lucru pe care și l-a permis Le Corbusier a fost o colibă de bârne de doar câțiva metri pătrați? Cabanonul lui de pe malul mării, gândit până la ultimul centimetru după principiile lui de proporție, avea strictul necesar pentru dormit, scris și spălat, iar el o socotea locuința perfectă.

Știai că statuia „David” a lui Michelangelo a fost cioplită dintr-un bloc de marmură pe care alți sculptori îl abandonaseră? Piatra, poreclită „Uriașul”, zăcuse ani buni în curtea catedralei din Florența, considerată defectă și prea îngustă. Michelangelo a preluat-o la doar 26 de ani și a scos din ea o statuie înaltă de peste cinci metri, dăltuind un David tânăr, încordat, în clipa de dinaintea luptei cu Goliat.

Știai că „Gânditorul” lui Auguste Rodin nu a fost gândit la început ca operă de sine stătătoare? Figura a fost concepută pentru monumentala „Poartă a Iadului”, inspirată de „Infernul” lui Dante, unde omul așezat, adâncit în cuget, veghea de sus asupra osândiților. Abia mai târziu a fost mărită și turnată separat, iar astăzi există numeroase exemplare originale din bronz, răspândite prin muzee din întreaga lume.

Știai că „Coloana fără sfârșit” de la Târgu-Jiu, ridicată de Constantin Brâncuși în 1938, are un miez de metal ascuns în inima ei? Sub romburile de fontă turnată se află un stâlp de oțel care susține întreaga structură înaltă de aproape 30 de metri. Coloana face parte dintr-un ansamblu monumental închinat eroilor români din Primul Război Mondial, alături de Masa Tăcerii și de Poarta Sărutului, gândite pe o singură axă simbolică.

Știai că Brâncuși a cizelat „Domnișoara Pogany” în multe variante, timp de aproape două decenii? Inspirată de pictorița maghiară Margit Pogány, pe care o cunoscuse la Paris, lucrarea a fost reluată din nou și din nou, în marmură și în bronz, ochii mari și mâinile împreunate topindu-se cu fiecare versiune în forme tot mai pure. Când a fost expusă la New York, în 1913, criticii au batjocorit-o, numind-o „un ou”, însă azi e una dintre cele mai iubite sculpturi ale sale.

Basilica Sagrada Família din Barcelona, începută în 1882 și preluată de Antoni Gaudí în 1883, este încă neterminată după mai bine de 140 de ani. Gaudí, care știa că nu va apuca sfârșitul lucrării, ar fi spus că „nu se grăbește, fiindcă meșterul său, Dumnezeu, nu este grăbit”. Turnul central, închinat lui Iisus Hristos, este proiectat să facă din ea cea mai înaltă biserică din lume.

Din carierele de la Carrara, în Toscana, se scoate de peste două mii de ani o marmură albă și fină, folosită încă din vremea Romei antice. Din ea a cioplit Michelangelo Davidul și Pietà, alegând el însuși blocurile la fața locului, fiindcă spunea că statuia se află deja ascunsă în piatră și el doar înlătură prisosul. Aceleași cariere lucrează și astăzi.

Am văzut îngerul în marmură și am cioplit până l-am eliberat.

Nu creez nimic; doar înlătur ceea ce este de prisos și ceea ce rămâne este opera.

Sculptura este arta găunosului și a plinului, nu a rotunjimii netede.

Lucrurile nu sunt greu de făcut; ceea ce este greu este să te pui în starea de a le face.

Simplitatea nu este un scop în artă, dar ajungi la simplitate fără voia ta, apropiindu-te de sensul real al lucrurilor.

Se povestește că, întrebat de un prieten de ce zăbovește atâtea zile la o singură cută a veșmântului și la umbra dintr-un colț ferit, Michelangelo ar fi răspuns că sunt fleacuri mărunte. Prietenul l-a mustrat cu blândețe: „Dar fleacurile nu contează.” Maestrul s-a oprit din lucru, a privit marmura și a rostit încet: „Fleacurile fac desăvârșirea, iar desăvârșirea nu este un fleac.” Așa a rămas vorba peste veacuri, ca o candelă aprinsă pentru cei ce lucrează în tăcere. Cine disprețuiește lucrul mărunt nu va atinge niciodată lucrul mare, căci frumusețea se naște din grija pentru ceea ce nimeni nu vede.

Un tânăr a stat îndelung privind cum Michelangelo scotea din bolovanul de marmură un chip de înger. Uimit, l-a întrebat cum de a știut că îngerul se ascunde acolo. Bătrânul meșter a zâmbit și a spus: „Îngerul era deja în piatră; eu doar am dat la o parte tot ce nu era el.” Apoi și-a plecat din nou fruntea peste daltă, ca peste o rugăciune. Așa lucrează și Dumnezeu cu inima omului: nu adaugă, ci curăță, până ce chipul cel adevărat iese la lumină. Uneori a fi cioplit doare, dar sub daltă se ascunde îngerul.

Gian Lorenzo Bernini, marele sculptor baroc, este considerat de mulți istorici drept unul dintre primii care au practicat caricatura ca gen aparte în secolul al XVII-lea. El schița, din câteva linii iuți, chipuri de cardinali și chiar de papi, prinzând esența unui om prin exagerarea unei singure trăsături. Se povestește că aceste portrete jucăușe erau apreciate chiar de cei portretizați, ca semn de spirit rafinat.

Numele „fovism” s-a născut dintr-o insultă. La Salon d'Automne din 1905, criticul Louis Vauxcelles a văzut într-o sală cu pânze violente cromatic o mică sculptură clasicizantă a lui Albert Marque și a exclamat că e ca „Donatello printre fiare sălbatice” (les fauves). Termenul batjocoritor a fost adoptat cu mândrie de artiști și a dat numele mișcării.

Grupul statuar „Laocoon și fiii săi”, descoperit la Roma în 1506 într-o vie de pe Esquilin, l-a chemat de urgență pe Michelangelo să îl vadă. Pliniu cel Bătrân o lăudase deja în antichitate ca fiind superioară oricărei alte opere de pictură sau bronz, atribuind-o sculptorilor rodieni Agesandros, Polydoros și Athanodoros.

Brațul drept al lui Laocoon a lipsit secole întregi, iar restaurările renascentiste i-l reconstruiau întins triumfal în sus. În 1906, arheologul Ludwig Pollak a găsit întâmplător un fragment de braț de marmură la un anticar roman; decenii mai târziu s-a confirmat că aparținea grupului, iar brațul era de fapt îndoit înapoi, spre cap, exact cum bănuise Michelangelo.

Știai că vestitul grup „Laocoon și fiii săi”, dezgropat la Roma în 1506, a fost identificat aproape imediat drept opera pe care Pliniu cel Bătrân o lăudase ca fiind mai presus de orice altă operă de pictură ori sculptură? Michelangelo însuși a alergat să o vadă în ziua descoperirii. Recunoașterea a fost posibilă tocmai fiindcă Pliniu scrisese, cu veacuri înainte, că era cioplită din marmură de sculptorii rodieni Hagesandros, Polydoros și Athanodoros.

Denumirea „Porțile Paradisului” dată de Michelangelo ușii de est a Baptisteriului nu se referea inițial la frumusețea ei cerească. „Paradiso” era numele spațiului dintre catedrală și baptisteriu, iar ușa dădea spre acea zonă. Sensul de laudă a apărut pentru că numele s-a potrivit uimitor cu splendoarea reliefurilor aurite.

„David” de bronz al lui Donatello, realizat probabil în deceniile de mijloc ale secolului al XV-lea, este considerat primul nud masculin de sine stătător turnat în bronz de la Antichitate încoace. Tânărul apare gol, purtând doar o pălărie și cizme, cu piciorul pe capul retezat al lui Goliat.

„Sfântul Gheorghe” sculptat de Donatello pentru biserica Orsanmichele exemplifică o tehnică nouă de relief foarte plat, „rilievo schiacciato”, vizibilă în predela cu lupta contra balaurului. Adâncimile de doar câțiva milimetri creează totuși o senzație convingătoare de spațiu și atmosferă.

Statuia ecvestră a condotierului Erasmo da Narni, poreclit „Gattamelata”, realizată de Donatello la Padova, a fost primul mare monument ecvestru turnat în bronz din Renaștere. Ea reînvia direct modelul roman al împăratului călare, precum statuia lui Marcus Aurelius, ridicând un simplu comandant de mercenari la rangul unui erou antic.

„Maria Magdalena penitentă” a lui Donatello, sculptată în lemn spre sfârșitul vieții sale, o înfățișează pe sfântă emaciată, îmbrăcată doar în propriul păr lung și zdrențuit. Departe de idealul frumuseții clasice, figura tulburătoare exprimă asceza și pocăința cu un realism aproape brutal.

Nișele exterioare ale bisericii-hambar Orsanmichele din Florența funcționau ca o adevărată galerie de artă în aer liber: fiecare breaslă a orașului își comanda statuia sfântului patron. Astfel, într-un singur perimetru se pot vedea capodopere de Donatello, Ghiberti, Verrocchio și Nanni di Banco, o competiție a talentelor sub cerul liber.

Vorbește! De ce nu vorbești?

Marmura din care Michelangelo a cioplit „David” fusese abandonată aproape 40 de ani în curtea catedralei din Florența. Blocul, poreclit „il Gigante”, fusese început și stricat de alți doi sculptori înaintea lui, iar mulți îl socoteau irecuperabil din pricina unei vine subțiri și a formei prea înguste. Michelangelo l-a acceptat la 26 de ani și a scos din el una dintre cele mai celebre statui ale lumii.