Oameni

În scrierea „Despre suflet și înviere” a înfățișat o convorbire cu sora sa muribundă, Sfânta Macrina, pe care o numește „dascălul” său — o „Fedră creștină” în care înțelepciunea vine de la o femeie sfântă.

Născut la Antiohia și crescut de mama sa văduvă, Antuza, a fost dăruit cu darul cuvântului încă din tinerețe și a deprins nevoința ascetică în pustia din preajma cetății, unde și-a vătămat sănătatea prin postiri aspre. Întors în cetate și făcut preot, a rostit predici atât de limpezi și înflăcărate încât norodul l-a numit „Gură de Aur”; tâlcuirile sale la Sfânta Scriptură rămân până azi comoară a Bisericii. Ridicat fără voia lui în scaunul Constantinopolului, a mustrat fără cruțare luxul și nedreptatea, atrăgându-și vrăjmășia curții împărătesei Eudoxia și a unor arhierei potrivnici. A fost izgonit de două ori în surghiun, iar în cea de-a doua trimitere, istovit de drum și de asprimea paznicilor, a adormit la Comana, în Pont, cu cuvintele „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”. Liturghia care îi poartă numele este cea mai des săvârșită în Ortodoxie; este pomenit la 13 noiembrie, iar cu ceilalți doi mari dascăli la 30 ianuarie.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Moaștele sale, duse cândva în surghiun, au fost readuse cu cinste la Constantinopol în anul 438; această mutare este prăznuită de Biserică la 27 ianuarie.

Fiu al Alexandriei, s-a format în preajma Patriarhului Alexandru, pe care l-a însoțit ca tânăr diacon la Sinodul de la Niceea (325), unde a strălucit prin apărarea dumnezeirii Fiului împotriva lui Arie. Ajuns patriarh al Alexandriei, a păstorit Biserica peste patruzeci și cinci de ani, dintre care aproape douăzeci petrecuți în surghiun, izgonit de cinci ori de împărați și de arieni. De aici i-a rămas zicala „Atanasie împotriva lumii întregi” (Athanasius contra mundum), căci a stat singur, adesea, în apărarea dreptei credințe. A scris „Cuvânt împotriva arienilor”, tratatul „Despre întruparea Cuvântului” și „Viața Sfântului Antonie cel Mare”, carte care a aprins dorul de viață monahală în tot Răsăritul și Apusul. A adormit în pace la Alexandria în anul 373 și este pomenit la 18 ianuarie, iar împreună cu Sfântul Chiril la 2 mai.

Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să se poată îndumnezei.

„Viața Sfântului Antonie”, scrisă de el, a fost una dintre cărțile care l-au mișcat spre pocăință pe Fericitul Augustin, după cum acesta mărturisește în „Confesiuni”.

Născut în Egipt și crescut sub îndrumarea unchiului său, Patriarhul Teofil al Alexandriei, a petrecut o vreme și în pustnicia de la Nitria înainte de a-i urma acestuia în scaunul patriarhal. Ca patriarh, a stat cu tărie pentru adevărul că în Hristos este o singură Persoană, Dumnezeu și om deopotrivă, și de aceea Fecioara Maria se cuvine a fi numită „Născătoare de Dumnezeu” (Theotokos). A condus al Treilea Sinod Ecumenic de la Efes (431), la care a fost osândită învățătura lui Nestorie ce despărțea firile lui Hristos. A lăsat multe scrieri de tâlcuire și de apărare a credinței, între care tratatul „Împotriva lui Nestorie” și tâlcuiri la Evanghelii. A adormit la Alexandria în anul 444 și este pomenit la 9 iunie, iar împreună cu Sfântul Atanasie la 2 mai.

Lui i se datorează în bună parte biruința cuvântului „Theotokos” (Născătoare de Dumnezeu), care a rămas piatra de temelie a cinstirii Maicii Domnului în întreaga Ortodoxie.

Născut la Tagaste, în Africa de Nord, dintr-un tată păgân și din mama sa credincioasă, Sfânta Monica, ce l-a plâns în rugăciune ani îndelungați, și-a petrecut tinerețea în căutări zbuciumate, trecând prin maniheism și prin patimile lumii. Ajuns dascăl de retorică la Milano, a fost adus la credință prin predicile Sfântului Ambrozie și prin citirea Scripturii, iar în noaptea aceea a auzit un glas de copil zicând „Ia și citește!”, botezându-se de Paști în anul 387. Făcut mai apoi episcop de Hippona, a păstorit turma și a scris neîncetat împotriva ereziilor vremii, lăsând „Confesiunile” — mărturisirea fierbinte a întoarcerii sale la Dumnezeu — și „Cetatea lui Dumnezeu”. A adormit în anul 430, în timp ce vandalii împresurau cetatea Hippona, având pe pereți psalmii de pocăință spre a-i citi în ceasul morții. Este cinstit și în Răsărit, unde e pomenit la 15 iunie.

Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, și neliniștită este inima noastră până ce se va odihni întru Tine.

Se spune că, în ceasul botezului la Milano, el și Sfântul Ambrozie ar fi rostit pe rând, ca într-un răspuns, imnul „Te Deum”; tradiția e frumoasă, dar nu se dă drept fapt istoric sigur.

Fiu al unui înalt dregător roman, s-a pregătit pentru cariera de stat și era guvernator la Milano când, aflat să potolească o dezbinare la alegerea episcopului, a fost strigat pe neașteptate de norod — chiar și de un glas de copil, spune tradiția — să fie el însuși episcop, deși pe atunci abia catehumen. Botezat și hirotonit în puține zile, și-a împărțit averea săracilor și a păstorit cu blândețe și tărie, apărând Biserica în fața împăraților și cerând chiar și împăratului Teodosie pocăință pentru vărsarea de sânge de la Tesalonic. A întărit cântarea Bisericii prin imnele sale și a fost dascăl al credinței pentru mulți, între care Fericitul Augustin, pe care l-a botezat la Milano. A adormit în noaptea de Paști a anului 397 și este pomenit la 7 decembrie.

Este socotit părinte al imnografiei latine; de la el vine numele de „imn ambrozian”, iar prin cântarea antifonică deprinsă în vremea sa a înviorat rugăciunea de obște a credincioșilor.

Născut la Stridon, în Dalmația, și învățat în școlile Romei, a fost cuprins de dor după viața aspră și s-a nevoit o vreme ca pustnic în pustia Calcidică din Siria, unde a deprins limba ebraică spre a putea citi Scriptura în graiul ei dintâi. Om învățat și aprig în apărarea credinței, a slujit o vreme la Roma ca ajutor al Papei Damasus, care i-a încredințat îndreptarea traducerii latine a Bibliei. S-a așezat apoi la Betleem, lângă peștera Nașterii Domnului, unde a întemeiat o mănăstire și a trudit ani îndelungați la tălmăcirea Scripturii din ebraică și greacă în latină — lucrare rămasă cunoscută drept Vulgata. A scris tâlcuiri, scrisori și viețuiri de sfinți, fiind numărat între cei patru mari dascăli ai Apusului. A adormit la Betleem în anul 420 și este pomenit la 15 iunie.

Necunoașterea Scripturilor este necunoașterea lui Hristos.

În icoane este adesea zugrăvit cu un leu la picioare; legenda spune că ar fi scos un ghimpe din laba fiarei, care i-ar fi rămas apoi credincioasă — o povestire pioasă, nu un fapt istoric.

Născut la Roma, într-o familie de rang senatorial, a ajuns prefect al cetății, dar a lepădat cinstirile lumii, și-a prefăcut casa părintească în mănăstire și a îmbrățișat viața monahală. Chemat din liniștea chiliei, a fost trimis ca sol la Constantinopol, iar mai apoi ridicat, fără voia lui, în scaunul Romei, pe care s-a numit cu smerenie „robul robilor lui Dumnezeu”. A cârmuit Biserica în vremuri grele de foamete și molimă, a purtat grijă de săraci și a trimis misionari să vestească Evanghelia în Britania. A scris „Dialogurile” despre viețile Părinților italieni — de unde i-a rămas în Răsărit numele de „Dialogul” — și „Cartea pastorală” pentru păstorii de suflete, iar Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, săvârșită în Postul Mare, îi este atribuită. A adormit la Roma în anul 604 și este pomenit la 12 martie.

Reînnoirea cântării bisericești legată de numele său a dat naștere „cântului gregorian”; în Răsărit este cinstit mai ales pentru Liturghia Darurilor mai înainte sfințite din Postul Mare.

Ucenic al Sfinților Apostoli și al doilea sau al treilea episcop al Antiohiei celei mari, a fost numit „Teoforul”, adică „purtător de Dumnezeu”, pentru fierbințeala dragostei sale de Hristos. În vremea prigoanei împăratului Traian a fost osândit să fie dus la Roma spre a fi dat fiarelor în arenă. Pe drumul cel lung către mucenicie, păzit de zece ostași aspri, a scris șapte epistole către Biserici și către Sfântul Policarp, în care întărește credința, îndeamnă la unire în jurul episcopului și își arată dorul de a se face „grâu al lui Dumnezeu”. A pătimit la Roma, sfâșiat de fiare în arenă, către anul 107-108. Este pomenit la 20 decembrie, iar mutarea moaștelor sale la Antiohia la 29 ianuarie.

Grâu sunt al lui Dumnezeu și de dinții fiarelor mă macin, ca să mă aflu pâine curată a lui Hristos.

În epistolele sale se află una dintre cele mai vechi folosiri ale cuvântului „soborniceasca” (catholica) pentru Biserică, mărturie a credinței celei nedespărțite din vremea Părinților apostolici.

Episcop al Smirnei și ucenic nemijlocit al Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan, a fost punte vie între vremea Apostolilor și veacul următor, păstrând curată învățătura primită „din gură în gură”. A păstorit Biserica multă vreme cu blândețe și statornicie, a stat împotriva ereziilor și a mers la Roma spre a se sfătui cu episcopul de acolo asupra sărbătorii Paștilor. La bătrânețe adânci, prins în vremea prigoanei, a fost dus în arenă, iar când i s-a cerut să se lepede de Hristos, a răspuns: „De optzeci și șase de ani Îi slujesc și niciun rău nu mi-a făcut; cum aș putea să-L hulesc pe Împăratul meu, Care m-a mântuit?”. A fost osândit la ardere de foc, iar când flăcările nu l-au atins, a fost străpuns cu sabia, dându-și sufletul către anul 155. Este pomenit la 23 februarie, iar pătimirea lui este cuprinsă în „Mucenicia Sfântului Policarp”, una dintre cele mai vechi acte martirice.

De optzeci și șase de ani Îi slujesc și niciun rău nu mi-a făcut; cum aș putea să-L hulesc pe Împăratul meu, Care m-a mântuit?

„Mucenicia Sfântului Policarp” este socotită cea mai veche istorisire păstrată a pătimirii unui mucenic după cele din Noul Testament.

Născut în părțile Smirnei, în Asia Mică, a fost în tinerețe ucenic al Sfântului Policarp, de la care a auzit ecouri ale învățăturii Apostolului Ioan, cinstind astfel firul viu al Tradiției. Ajuns preot și apoi episcop de Lyon, în Galia, a păstorit o Biserică încercată de prigoane și a mijlocit pentru pacea Bisericilor în neînțelegerea privitoare la data Paștilor. A scris marea lucrare „Împotriva ereziilor” (Adversus Haereses), în care a înfruntat rătăcirile gnostice și a arătat că adevărul se păzește în Biserica cea sobornicească, prin șirul neîntrerupt al episcopilor. A învățat că „slava lui Dumnezeu este omul viu”, chemând la unirea făpturii cu Ziditorul ei. A adormit la Lyon către anul 202, după tradiție ca mucenic, și este pomenit la 23 august.

Slava lui Dumnezeu este omul viu, iar viața omului este vederea lui Dumnezeu.

Numele său, Irineu, înseamnă în grecește „pașnic” (de la eirene, pace); potrivit acestui nume, a lucrat neîncetat pentru pacea și unirea Bisericilor.

Născut, după cea mai răspândită tradiție, la Constantinopol, a fost la început întâiul secretar al împăratului, dar a lepădat cinstea curții spre a se face monah, nevoindu-se în liniște și în adâncă rugăciune. Când erezia monotelită, care tăgăduia voința omenească a lui Hristos, a tulburat Biserica, el a stat neclintit, mărturisind că Mântuitorul are două voințe și două lucrări, dumnezeiască și omenească, întregi și neamestecate. Pentru această mărturisire a înfruntat pe împărați și pe patriarhi, a fost judecat și, la bătrânețe, i s-au tăiat limba și mâna dreaptă, spre a nu mai putea grăi și scrie adevărul. Trimis în surghiun în ținutul Lazicei, la marginea răsăriteană a împărăției, a adormit acolo în anul 662, iar dreptatea credinței sale a fost întărită la al Șaselea Sinod Ecumenic. A lăsat scrieri filocalice adânci despre dragoste, despre făptuire și vedere duhovnicească; este pomenit la 21 ianuarie, iar mutarea moaștelor la 13 august.

Nimic nu este mai înalt decât dragostea și nimic nu-l face pe om asemenea lui Dumnezeu ca dragostea.