Oameni

I s-a spus „Mărturisitorul” fiindcă a pătimit pentru credință fără a fi ucis pe loc; tăierea limbii și a mâinii sale a rămas chip al prețului plătit pentru un singur cuvânt de adevăr.

Născut la Constantinopol, într-o familie de vază de la curtea împărătească, a lepădat de tânăr făgăduința unei cariere lumești și s-a retras la Muntele Athos, unde a deprins rugăciunea neîncetată a inimii, „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”. Când un învățat venit din Apus a batjocorit rugăciunea isihaștilor și a tăgăduit că omul poate vedea lumina cea dumnezeiască, Sfântul Grigorie a stat în apărarea lor, deosebind în Dumnezeu ființa cea neapropiată de energiile (lucrările) Sale necreate, prin care El Se împărtășește făpturii. Învățătura sa a fost întărită de soboarele din Constantinopol (1341–1351), iar el a fost ridicat arhiepiscop al Tesalonicului, păstorind cu blândețe și răbdând chiar și o robie în mâinile turcilor. A adormit în anul 1359 și a fost trecut curând în rândul sfinților. Este pomenit la 14 noiembrie, iar în Duminica a doua din Postul Mare Biserica îi cinstește îndeosebi biruința dreptei credințe.

Duminica a doua a Postului Mare este numită în Ortodoxie „Duminica Sfântului Grigorie Palama”, ca o a doua prăznuire a Triumfului Ortodoxiei, pentru apărarea învățăturii despre lumina necreată.

Născut într-o familie de vază din Galatia Paflagoniei, tânărul Simeon a venit la Constantinopol, unde l-a aflat pe povățuitorul său duhovnicesc, Simeon cel Evlavios, de la mănăstirea Studion. A intrat apoi în viața monahală și a ajuns stareț al Mănăstirii Sfântul Mamas, unde a povățuit obștea cu multă râvnă, punând mai presus de toate trăirea nemijlocită a harului și pocăința neîncetată. A mărturisit fără șovăire că omul poate încă din viața aceasta să se împărtășească de lumina cea necreată a lui Dumnezeu, învățătură pentru care a și pătimit prigoană și surghiun. A lăsat Bisericii „Imnele iubirii dumnezeiești”, „Cateheze” și „Capete” duhovnicești, izvorâte dintr-o adâncă experiență a rugăciunii. Este numit „Noul Teolog”, alături de Sfântul Ioan Evanghelistul și de Sfântul Grigorie de Nazianz, și este pomenit la 12 martie.

Este unul dintre puținii sfinți cărora Biserica le-a dat numele de „Teolog”, cinstire păstrată doar pentru Sfântul Ioan Evanghelistul și Sfântul Grigorie de Nazianz.

Născut într-un sat din Egipt, dintr-o familie creștină înstărită, Antonie a rămas de tânăr orfan; auzind în biserică cuvântul Domnului „De vrei să fii desăvârșit, vinde-ți averile și le dă săracilor”, și-a împărțit avutul și s-a retras în pustie spre nevoință. Ani îndelungați s-a luptat cu ispitele și cu vrăjmașul în singurătate, dobândind prin rugăciune și postire o rară pace și limpezime a inimii. Mulțime de ucenici s-au adunat în jurul lui, iar el, deși iubea liniștea, s-a pogorât și în cetate spre a întări pe creștini în vremea prigoanei și spre a mustra rătăcirea ariană. A adormit la adânci bătrâneți, la peste o sută de ani, în munții de lângă Marea Roșie. Este cinstit ca părinte al monahismului creștin și este pomenit la 17 ianuarie.

„Viața Sfântului Antonie”, scrisă de Sfântul Atanasie al Alexandriei, a fost una dintre cele mai citite cărți ale creștinătății timpurii și a atras nenumărați creștini spre viața monahală.

Născut în cetatea Patara din Licia, dintr-o familie creștină cu stare, Nicolae a rămas de tânăr moștenitor al unei averi pe care a împărțit-o săracilor. A fost ales episcop al Mirelor Lichiei, unde a păstorit turma cu blândețe și tărie, apărând credința și scăpând pe cei nedreptățiți de la moarte. Tradiția îl pomenește pentru multa lui milostenie făcută în ascuns, îndeosebi pentru ajutorul dat pe furiș unui tată sărac spre a-și mărita fiicele, faptă din care s-a născut chipul dăruitorului tainic de daruri. A răbdat, se crede, temniță în vremea prigoanei lui Dioclețian și a mărturisit dreapta credință. A adormit în pace la Mira și este pomenit la 6 decembrie, fiind unul dintre cei mai iubiți sfinți ai lumii creștine.

Din faima milosteniei sale tainice s-a dezvoltat, prin veacuri și prin obiceiuri apusene, chipul popular al lui „Moș Nicolae”, dăruitorul de daruri pentru copii.

Născut în Cipru dintr-o familie de rând, Spiridon a fost păstor de oi, om însurat și tată, vestit pentru simplitatea, blândețea și milostivirea sa față de străini și săraci. După adormirea soției, a fost ales episcop al cetății Trimitunda, păstorind turma fără a-și lepăda simplitatea vieții și lucrarea pământului. Tradiția îl cinstește ca mare făcător de minuni și ca mărturisitor neînfricat al Sfintei Treimi. Se crede că a luat parte la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, unde ar fi apărat dreapta credință împotriva lui Arie prin cuvânt simplu și prin puterea harului. A adormit în pace, iar moaștele sale se află astăzi în insula Corfu; este pomenit la 12 decembrie.

Moaștele sale, păstrate întregi la Corfu, sunt purtate în procesiune de mai multe ori pe an, iar insula îl cinstește ca ocrotitor al ei.

De neam armean, Grigorie a fost crescut în credința creștină și a pătimit ani grei de temniță pentru mărturisirea lui Hristos, sub regele Tiridate al III-lea al Armeniei. Prin rugăciunile și pilda sa, tradiția spune că însuși regele s-a întors la credință, iar Armenia a primit botezul, ajungând, la începutul veacului al IV-lea, cel dintâi regat creștin din istorie. Grigorie a fost hirotonit și așezat întâiul catolicos al Bisericii Armene, punând temeliile ierarhiei, ale bisericilor și ale vieții duhovnicești a poporului. Spre sfârșitul vieții s-a retras în singurătate și nevoință, lăsând scaunul fiului său. Este cinstit ca apostol și luminător al Armeniei și este pomenit la 30 septembrie.

Armenia este socotită cel dintâi stat din lume care a primit creștinismul ca religie a regatului, la începutul secolului al IV-lea, prin lucrarea Sfântului Grigorie Luminătorul.

De tânăr, la vreo șaisprezece ani, Ioan s-a lepădat de lume și a venit la Muntele Sinai, unde s-a supus unui povățuitor duhovnicesc, deprinzând ascultarea și smerenia. După adormirea bătrânului său s-a retras în singurătate, într-un loc numit Thola, unde a viețuit ani îndelungați în post, priveghere și rugăciune neîncetată. La bătrânețe a fost ales stareț al mănăstirii de la Sinai, povățuind obștea cu blândețe și cu adâncă cunoaștere a sufletului. La rugămintea starețului unei mănăstiri vecine a scris „Scara dumnezeiescului urcuș”, în treizeci de trepte, care înfățișează calea sufletului de la lepădarea de patimi până la desăvârșirea dragostei. A adormit în pace la Sinai și este pomenit la 30 martie, precum și în Duminica a IV-a din Postul Mare.

„Scara” este citită în chip deosebit în mănăstiri în timpul Postului Mare, iar autorul ei a primit numele de „Scărarul” tocmai după această carte.

Sfântul Isaac s-a nevoit în ținuturile Răsăritului sirian, viețuind ca sihastru în pustie și fiind vestit pentru adâncimea trăirii sale duhovnicești. A fost așezat episcop al Ninivei, însă, iubind mai mult liniștea și rugăciunea, s-a retras după puțină vreme din scaun și s-a întors la nevoința pustnicească. A lăsat „Cuvinte ascetice”, pline de învățătură despre rugăciune, despre smerenie, despre lacrimile pocăinței și despre nemărginita milostivire a lui Dumnezeu față de toată zidirea. Scrierile sale, tălmăcite în grecește la Mănăstirea Sfântul Sava, s-au răspândit în toată lumea ortodoxă și au hrănit veacuri de-a rândul viața duhovnicească. Este cinstit ca mare dascăl al rugăciunii inimii și pomenit la 28 ianuarie.

Deși a trăit în afara hotarelor Imperiului bizantin, scrierile sale au fost atât de prețuite încât Părinții greci și isihaștii de mai târziu l-au socotit unul dintre marii dascăli ai rugăciunii.

Născut în Neocezareea Pontului, dintr-o familie de vază păgână, Grigorie a fost dăruit cu învățătură aleasă, iar la Cezareea Palestinei l-a aflat dascăl pe marele Origen, sub îndrumarea căruia a primit credința creștină și adânca dragoste de înțelepciune. Întors în patrie, a fost așezat episcop al Neocezareei, unde a găsit doar o mână de creștini, iar prin propovăduire, prin pildă și prin multe minuni a întors aproape întregul ținut la Hristos. A cârmuit turma cu tărie și blândețe în vremuri grele de prigoană și de năvăliri, întărind pe credincioși. I se atribuie o mărturisire de credință despre Sfânta Treime, primită, potrivit tradiției, printr-o descoperire. Este supranumit „Taumaturgul”, adică Făcătorul de minuni, și este pomenit la 17 noiembrie.

Se spune că, la venirea sa ca episcop, în Neocezareea erau doar câțiva creștini, iar la adormirea sa au rămas doar câțiva păgâni — semn al roadelor propovăduirii lui.

Cuvioasa Parascheva s-a născut în Epivata Traciei, aproape de Constantinopol, dintr-o familie creștină înstărită și temătoare de Dumnezeu. Din tinerețe a iubit rugăciunea și milostenia, împărțind săracilor hainele sale, iar mai apoi s-a lepădat de lume și s-a nevoit ani îndelungați în pustie și la locurile sfinte, în post, priveghere și lacrimi. Spre sfârșitul vieții s-a întors în locurile natale, unde a adormit în tăcere și smerenie, necunoscută de cei din jur. Moaștele sale, aflate mai târziu prin descoperire dumnezeiască, au fost purtate în veacuri prin mai multe cetăți, iar din anul 1641 se odihnesc la Iași, în Catedrala Mitropolitană. Este cinstită ca ocrotitoare a Moldovei și este pomenită la 14 octombrie, când mulțime de credincioși vin în pelerinaj spre a se închina la racla ei.

Pelerinajul de la Iași, de sărbătoarea Cuvioasei Parascheva, este unul dintre cele mai mari din România, adunând sute de mii de credincioși în fiecare octombrie.

Sfântul Ghelasie s-a nevoit la Mănăstirea Râmeț, din Munții Apuseni ai Transilvaniei, mai întâi ca sihastru și povățuitor de ucenici, iar apoi ca stareț și arhiereu al ținutului. A dus o viață aspră de post, tăcere și rugăciune, fiind părinte duhovnicesc pentru mulți călugări și pildă de sfințenie pentru credincioșii ardeleni. Tradiția îl pomenește ca făcător de minuni și tămăduitor de boli, iubit și cinstit de popor încă din timpul vieții. Numele său este întărit de o veche însemnare din secolul al XIV-lea, aflată pe zidul bisericii de la Râmeț, ceea ce îl face unul dintre cei mai vechi sfinți români atestați documentar. Este cinstit ca ocrotitor al Transilvaniei și este pomenit la 30 iunie.

O inscripție zugrăvită din anul 1377, aflată în biserica veche de la Râmeț, îl pomenește pe „Ghelasie arhiepiscopul”, fiind una dintre cele mai vechi mărturii scrise despre un ierarh român din Transilvania.

Sfântul Leontie s-a nevoit în ținutul Rădăuților, în nordul Moldovei, viețuind mai întâi ca sihastru, iar mai apoi ca stareț și părinte duhovnicesc al unei obști de călugări. Pentru sfințenia și înțelepciunea sa a fost ridicat episcop de Rădăuți, păstorind turma cu blândețe, milostenie și grijă față de cei săraci și bolnavi. Tradiția îl pomenește ca mare făcător de minuni și tămăduitor, la racla căruia veneau credincioșii spre a afla alinare. Spre sfârșitul vieții s-a retras din nou în viața pustnicească și a adormit în pace, iar moaștele sale au fost cinstite îndelung în vechea biserică din Rădăuți. Este socotit ocrotitor al Bucovinei și este pomenit la 1 iulie.

Este cinstit împreună cu ceilalți sfinți ocrotitori ai Moldovei și Bucovinei, ținuturi bogate în vechi vetre de nevoință monahală.

Sfântul Daniil a intrat de tânăr în viața monahală, nevoindu-se în mănăstirile Moldovei, iar mai apoi a căutat singurătatea desăvârșită, săpându-și o chilie în stâncă lângă pârâul Vitovului, la Putna, și apoi la Voroneț. Ani îndelungați a viețuit în post, tăcere și rugăciune neîncetată, ajungând povățuitor iscusit al sufletelor și duhovnic căutat de mulți. Tradiția spune că însuși domnitorul Ștefan cel Mare venea la el pentru sfat și mângâiere în vremuri grele, iar la îndemnul sihastrului ar fi ridicat mănăstiri. A fost, spre sfârșitul vieții, stareț la Voroneț, unde a adormit în pace și a fost îngropat în biserica ctitorită de domnitor. Este cinstit ca mare povățuitor duhovnicesc al Moldovei și este pomenit la 18 decembrie.

În biserica Mănăstirii Voroneț se află până astăzi mormântul Sfântului Daniil Sihastrul, cu o veche inscripție care îl pomenește.

Constantin Brâncoveanu a fost domn al Țării Românești vreme de peste douăzeci de ani, cârmuind cu înțelepciune într-o epocă de mari primejdii și lăsând în urmă un strălucit veac de cultură, cu biserici, mănăstiri și tipărituri în multe limbe. A fost ctitor darnic și sprijinitor al Ortodoxiei în tot Răsăritul, purtând grijă de așezăminte creștine până în Locurile Sfinte. Pârât la Poarta otomană și lipsit de domnie, a fost dus la Constantinopol împreună cu cei patru fii ai săi — Constantin, Ștefan, Radu și Matei — și cu sfetnicul Ianache. Silit să se lepede de credința creștină spre a-și scăpa viața și a fiilor săi, a ales moartea, îmbărbătându-și copiii să rabde tăierea capului mai degrabă decât să-L tăgăduiască pe Hristos. Au fost martirizați la 15 august 1714, zi în care sunt și pomeniți ca „Sfinții Martiri Brâncoveni”.

Tradiția a păstrat cuvintele cu care domnitorul și-ar fi îmbărbătat fiii înaintea morții, îndemnându-i să-și dea viața pentru credință; osemintele sale se află astăzi în biserica Sfântul Gheorghe Nou din București.

Petru Movilă s-a născut într-o familie domnească din Moldova, fiu al voievodului Simion Movilă, și a primit o aleasă învățătură, hotărându-se apoi să slujească Bisericii. A intrat în monahism și s-a nevoit la Lavra Peșterilor din Kiev, al cărei stareț a ajuns, iar mai apoi a fost ales mitropolit al Kievului, într-o vreme grea pentru Ortodoxia acelor ținuturi. A fost un neobosit apărător al dreptei credințe și ctitor de cultură, întemeind școli și un vestit colegiu teologic la Kiev, spre luminarea clerului și a poporului. A rânduit tipărirea de cărți de slujbă și de învățătură și a alcătuit „Mărturisirea Ortodoxă”, primită mai apoi de întreaga Biserică de Răsărit ca temeinică expunere a credinței. A adormit la Kiev și este pomenit la 31 decembrie (22 decembrie după unele calendare); Biserica Ortodoxă Română l-a trecut în rândul sfinților.