Oameni

Marmura este deja vie de când Praxitele a atins-o

„Gânditorul” a fost conceput inițial ca o figură mult mai mică, așezată deasupra „Porții Iadului”, unde îl reprezenta pe Dante contemplând universul damnaților. Abia mai târziu Rodin l-a mărit și l-a transformat în operă independentă, iar prima versiune monumentală în bronz a fost turnată în 1904.

„Sărutul” a fost și el desprins din „Poarta Iadului”, unde îi înfățișa pe îndrăgostiții adulterini Paolo și Francesca din „Divina Comedie”. Rodin l-a scos din ansamblul infernal fiindcă senzualitatea liniștită a cuplului nu se potrivea cu atmosfera de suferință a porții.

„Poarta Iadului” a rămas neterminată la moartea lui Rodin în 1917 și nu a fost niciodată turnată în bronz în timpul vieții sale. Ansamblul conține peste 180 de figuri, dintre care multe au devenit ulterior sculpturi de sine stătătoare, printre care „Gânditorul” și „Sărutul”.

În „Burghezii din Calais”, Rodin a refuzat postamentul înalt și eroic cerut de tradiție, dorind ca figurile să stea aproape la nivelul solului, ca și cum trecătorii ar putea merge alături de cei șase notabili care se predau englezilor în 1347. Comanda inițială cerea o singură figură, dar Rodin a insistat pe grupul întreg, pentru a reda spaima și demnitatea fiecărui om în parte.

Statuia lui Balzac realizată de Rodin a stârnit un scandal atât de mare încât Societatea Oamenilor de Litere, care o comandase, a respins-o în 1898. Rodin l-a înfășurat pe scriitor într-o robă amplă, aproape monolitică, renunțând la detaliul anatomic; bronzul monumental a fost turnat abia în 1939, mult după moartea sculptorului.

Când și-a expus la Salon o figură masculină de o naturalețe izbitoare, „Epoca de bronz” (1877), Rodin a fost acuzat că ar fi turnat mulajul direct pe corpul modelului viu, atât de fidelă părea. Acuzația l-a rănit profund, dar controversa i-a adus în cele din urmă recunoașterea măiestriei sale.

Camille Claudel i-a fost lui Rodin elevă, colaboratoare și amantă timp de peste un deceniu, iar mâinile și picioarele din unele lucrări ale lui Rodin ar fi fost modelate de ea. După despărțire, cariera ei a fost umbrită, iar în 1913 familia a internat-o într-un ospiciu, unde a rămas până la moarte, în 1943.

În sculptura „Vârsta coaptă” (L'Âge mûr), Camille Claudel a redat un bărbat tras de o femeie bătrână departe de o tânără îngenuncheată care întinde brațele spre el. Lucrarea este citită adesea ca o alegorie a propriei drame: Rodin smuls de lângă ea și readus la partenera lui de o viață, Rose Beuret.

Camille Claudel a lucrat, pe lângă bronz și marmură, cu onix și jad verde, materiale rare în sculptura franceză a vremii. În „Valul” (La Vague), un mic grup de trei femei se ghemuiește sub un val uriaș tăiat în onix, o compoziție inspirată vizibil de gravura japoneză a lui Hokusai.

Aristide Maillol a devenit sculptor abia în jurul vârstei de 40 de ani, după ce o problemă de vedere l-a împiedicat să mai lucreze la tapiserii. Figurile sale feminine ample și liniștite, precum „Mediterana”, au marcat o întoarcere la calmul clasic, în contrast cu tensiunea dramatică a lui Rodin.

Rodin a lăsat prin testament statului francez întreaga sa operă, arhiva și colecția personală, cu condiția ca fostul hotel Biron să devină muzeu al său. Astfel a luat naștere Muzeul Rodin din Paris, deschis în 1919, unde grădina adăpostește versiuni monumentale ale „Gânditorului” și „Porții Iadului”.

Rodin practica o metodă neobișnuită numită „assemblage”: combina mulaje ale acelorași membre sau capete în poziții diferite, refolosind piese dintr-o lucrare în alta. De aceea aceleași brațe și mâini reapar în opere diferite, iar figurile din „Poarta Iadului” migrează în sculpturi independente.

Nu inventez nimic, redescopăr.

Sunt datoriile mele față de Auguste Rodin, dar și partea de originalitate proprie, pe care am pus-o mereu în lucrările mele.

Ansamblul monumental de la Târgu Jiu — „Coloana fără sfârșit”, „Poarta Sărutului” și „Masa Tăcerii” — a fost realizat de Brâncuși în anii 1937–1938, ca omagiu adus eroilor gorjeni căzuți în Primul Război Mondial. Cele trei opere sunt așezate pe o axă de circa 1,3 kilometri, ce străbate orașul dinspre malul Jiului spre biserica de pe deal.

Forma romboidală a Coloanei s-a născut din stâlpii de pridvor și din elementele decorative pe care Brâncuși le-a cioplit din lemn încă din anii 1910–1920. Existau versiuni intitulate tot „Coloană fără sfârșit” în lemn, în curtea atelierului său parizian și în grădina fotografului Edward Steichen, cu mult înainte de monumentul de la Târgu Jiu.

„Pasărea în văzduh” nu reprezintă o pasăre așa cum o vedem, ci zborul însuși — o formă zveltă, lustruită oglindă, ce pare că se avântă în sus. Brâncuși a realizat de-a lungul deceniilor numeroase variante în bronz și marmură, șlefuind luni întregi suprafața până când aceasta reflecta lumina precum un metal viu.

În 1926, o „Pasăre în văzduh” din bronz a fost oprită la vama americană, care a refuzat să o considere operă de artă scutită de taxe și a taxat-o ca simplu obiect metalic industrial. Procesul „Brâncuși contra Statele Unite” s-a încheiat în 1928 cu recunoașterea oficială a lucrării drept sculptură — o victorie de răscruce pentru arta abstractă.

Seria „Măiastra” precede „Pasărea în văzduh” și pornește de la pasărea fabuloasă din basmul românesc. Primele „Măiastre” din marmură albă și bronz păstrează încă un cioc și o siluetă de pasăre, pe care Brâncuși le-a topit treptat, până când din pasăre nu a mai rămas decât elanul vertical al zborului.

„Domnișoara Pogany” a fost inspirată de pictorița maghiară Margit Pogány, pe care Brâncuși a cunoscut-o la Paris în jurul anului 1910. Sculptorul a reluat portretul în numeroase variante de marmură și bronz de-a lungul a peste două decenii, reducând chipul la ochii imenși și la curba mâinilor sprijinite lângă obraz.

Când „Domnișoara Pogany” a fost expusă la celebra expoziție Armory Show din New York, în 1913, publicul și caricaturiștii au ironizat-o, numind-o „un ou fiert în echilibru”. Brâncuși a păstrat totuși drumul ales, iar ceea ce părea absurd contemporanilor a devenit una dintre icoanele sculpturii moderne.

„Poarta Sărutului” de la Târgu Jiu poartă pe fiecare stâlp motivul a două jumătăți de cerc unite, o stilizare extremă a temei sărutului pe care Brâncuși o explorase încă din 1907–1908. Poarta e cioplită din travertin, o piatră locală, iar sculptorul a supravegheat el însuși extragerea și fasonarea blocurilor.

Prima versiune a „Sărutului”, din 1907–1908, este un bloc de piatră aproape neatins, în care doi îndrăgostiți se contopesc într-o singură formă cubică. Brâncuși respinge astfel modelul rafinat al lui Rodin, sub care lucrase scurt timp, alegând simplitatea arhaică în locul virtuozității anatomice.

„Masa Tăcerii” din ansamblul de la Târgu Jiu este o masă rotundă de piatră înconjurată de douăsprezece scaune în formă de clepsidră. Se interpretează adesea ca o masă de pomenire a ostașilor sau ca simbol al scurgerii timpului, deși Brâncuși, discret cum era, a lăsat sensul deschis.

„Cumințenia Pământului”, sculptată în jurul anului 1907 dintr-un bloc de piatră calcaroasă, înfățișează o femeie ghemuită, cu genunchii strânși la piept și mâinile încrucișate. Este una dintre cele mai vechi lucrări în care Brâncuși își găsește deja limbajul propriu, iar în 2016 statul român a demarat o campanie publică pentru achiziționarea ei, la un preț de peste 11 milioane de euro.

Brâncuși acorda o importanță aproape sacră soclului: pentru el, baza nu era un simplu suport, ci parte integrantă din operă. A cioplit adesea socluri de lemn în trepte, în zig-zag, ce contrastau intenționat cu netezimea marmurei sau a bronzului de deasupra, punând în dialog rusticul și șlefuitul.

La moartea sa, în 1957, Brâncuși a lăsat prin testament întregul conținut al atelierului său parizian statului francez. Muzeul Național de Artă Modernă a reconstituit ulterior atelierul într-o clădire proprie lângă Centrul Pompidou, păstrând așezarea sculpturilor, uneltelor și soclurilor așa cum le lăsase artistul.

Lucrurile nu sunt greu de făcut; greu este să te pui în starea de a le face.

Constantin Brâncuși considera șlefuirea bronzului până la o strălucire de oglindă parte esențială a operei și își lustruia personal suprafețele, ore în șir. La „Pasărea în văzduh”, reflexia luminii pe metalul lustruit era menită să dizolve masa solidă și să sugereze însuși zborul, nu forma unei păsări.