Suflet

Un derviș a întrebat un înțelept sufi cum poate deosebi omul adevărat de cel prefăcut. Înțeleptul a arătat spre un pom încărcat de roade, ale cărui ramuri se plecau spre pământ. „Vezi? Cu cât rodul e mai bogat, cu atât creanga se apleacă mai jos.” Omul cu adevărat înțelept e cel mai smerit; doar creanga goală stă țeapănă spre cer.

Un rabin hasid era urmat de mulți ucenici, care îi copiau fiecare gest. Când a murit, l-au întrebat pe cel mai bătrân dintre ei ce a învățat de la maestru. „Nu m-am dus la el să învăț înțelepciune”, a răspuns el, „ci să-l văd cum își leagă șireturile.” Uneori pilda cea mai adâncă nu stă în vorbe, ci în felul simplu în care un om își trăiește ziua.

Doi călugări zen mergeau pe drum și au ajuns la un vad. O femeie tânără stătea acolo, temându-se să treacă apa noroioasă. Cel mai vârstnic a luat-o în brațe și a dus-o dincolo. Ceasuri întregi cel tânăr a tăcut supărat, apoi a izbucnit: „Nouă ne e oprit să atingem femei!” Bătrânul a zâmbit: „Eu am lăsat-o pe mal acum câteva ceasuri. Tu de ce o mai duci încă?” Povara nu e fapta, ci gândul de care nu ne desprindem.

O broască țestoasă și un iepure s-au luat la întrecere. Iepurele, sigur pe iuțeala lui, s-a culcat la umbră să tragă un pui de somn. Broasca a mers încet, dar fără oprire, și a trecut linia întâi. Nu cel mai iute câștigă, ci cel care nu se oprește. Măsura și statornicia întrec adesea talentul risipit.

Un om s-a plâns unui înțelept sufi că viața lui e plină de necazuri. Înțeleptul i-a spus să pună un pumn de sare într-un pahar cu apă și să-l bea. „E amar”, a strâmbat omul din nas. Apoi înțeleptul l-a dus la un lac și l-a rugat să arunce în el același pumn de sare și să bea. „E dulce”, a spus omul. „Necazul e sarea”, a zis înțeleptul. „Amărăciunea depinde de mărimea vasului în care îl porți. Fii lac, nu pahar.”

Nastratin Hogea căra pe umeri un sac greu, deși mergea călare pe măgar. Un trecător l-a întrebat de ce nu pune sacul pe spinarea animalului. „Săracul măgar”, a răspuns Hogea, „destul îl apasă că mă duce pe mine; nu-i mai pun și sacul în spate.” Adesea credem că-i cruțăm pe alții purtând singuri poveri care oricum apasă tot pe umerii lor.

Un furnicar harnic aduna grâne toată vara, în vreme ce greierul cânta la umbră. Când a venit iarna, greierul flămând a bătut la ușa furnicii. „Ce ai făcut vara?” l-a întrebat furnica. „Am cântat.” „Atunci acum joacă.” Cine risipește vremea belșugului culege lipsă la vreme de nevoie.

Un ucenic l-a întrebat pe maestrul zen: „Ce faci de dimineață până seara?” „Când mănânc, mănânc; când merg, merg; când dorm, dorm”, a răspuns maestrul. „Dar asta facem cu toții”, s-a mirat ucenicul. „Nu”, a zâmbit maestrul. „Când mâncați, vă gândiți la mers; când mergeți, vă gândiți la somn.” Toată liniștea se cuprinde în a fi întreg acolo unde ești.

Un rege l-a chemat pe cel mai înțelept om al țării și i-a cerut o vorbă care să fie adevărată la bucurie și la necaz deopotrivă. Înțeleptul i-a dat un inel cu o inscripție: „Și aceasta va trece.” La izbândă îl ținea în frâu, la nenorocire îl mângâia. Nimic nu ține veșnic; măsura aceasta ne păzește și de trufie, și de deznădejde.

Un leu prins în laț se zbătea zadarnic, când un șoricel mic s-a apucat să roadă funia. Cu puțin timp înainte, leul îl cruțase pe șoarece, râzând de cât e de neputincios. „Vezi”, a chițăit șoricelul, „și cel mic poate răsplăti bunătatea.” Nimeni nu e prea neînsemnat ca să nu-ți poată fi de folos; disprețul e o prostie scumpă.

Un om bogat s-a lăudat unui rabin hasid cu cât de cumpătat trăiește: mănâncă doar pâine uscată și bea apă. Rabinul l-a dojenit blând să mănânce carne și să bea vin. Ucenicii s-au mirat. „Dacă el, bogat fiind, se mulțumește cu pâine uscată”, a zis rabinul, „va crede că săracul se poate hrăni cu pietre. Cel ce știe gustul belșugului înțelege mai bine lipsa altuia.” Adevărata cumpătare nu uită mila.

Nastratin Hogea a fost poftit la un ospăț îmbrăcat în haine sărăcăcioase și nimeni nu l-a băgat în seamă. A plecat, s-a întors în caftan scump și a fost primit cu cinste. La masă, a început să-și vâre mâneca în farfurie: „Mănâncă, caftane, căci pe tine te-au poftit, nu pe mine.” Oamenii cinstesc adesea haina, nu omul dinăuntrul ei.

Un ucenic sufi s-a rugat: „Doamne, dă-mi răbdare, și dă-mi-o acum!” Maestrul l-a auzit și a zâmbit. „Răbdarea nu se dăruiește gata făcută, ci se crește precum copacul, un ceas după altul.” Cel ce cere degrabă înțelepciunea arată tocmai că nu e încă pregătit pentru ea. Roadele bune cer vreme.

Un corb a găsit o bucată de brânză și s-a cocoțat cu ea într-un copac. O vulpe vicleană l-a lăudat: „Ce pene frumoase ai! Doar glasul de ți-ar fi pe măsură, ai fi rege al păsărilor.” Măgulit, corbul a deschis ciocul să croncăne, iar brânza a căzut drept în gura vulpii. Cine se hrănește cu lingușiri rămâne curând flămând.

Un maestru zen ținea în palmă un bulgăre de zăpadă și îl întreba pe ucenic ce este. „Zăpadă”, a răspuns el. Peste puțin, în palma caldă, rămăsese doar apă. „Și acum?” „Apă.” „Vezi”, a spus maestrul, „cât de repede se schimbă ceea ce credeai statornic?” Cine se agață de forme se întristează; cine privește limpede vede că totul curge.

Doi oameni au venit la judecător certându-se pentru o coajă de pepene: unul zicea că e a lui pentru că a plantat sămânța, celălalt pentru că a cules rodul. Nastratin Hogea, chemat să judece, a mâncat pepenele pe îndelete și le-a întins coaja goală: „Poftim, împărțiți-o.” Cei ce se ceartă pentru fleacuri rămân adesea doar cu cojile, în vreme ce înțeleptul culege miezul.

Un om a venit la un înțelept sufi spunând că vrea să-i fie ucenic ca să învețe adevărul. „Ce ai făcut azi-dimineață?” l-a întrebat înțeleptul. „Am uitat”, a răspuns omul. „Atunci întâi învață să fii treaz la ceea ce faci”, a zis înțeleptul. „Adevărul nu se ascunde departe, ci în clipa pe care o treci cu vederea.” Cel ce nu-și vede viața cum să vadă cerul?

Un țăran avea un cal, singura lui avere, și calul a fugit. „Ce nenorocire!” au spus vecinii. „Poate”, a răspuns el. A doua zi, calul s-a întors cu o turmă de cai sălbatici. „Ce noroc!” „Poate.” Feciorul, îmblânzind un cal, și-a rupt piciorul. „Ce nenorocire!” „Poate.” Apoi a venit războiul și feciorii teferi au fost luați la oaste, iar el a rămas acasă. Nimeni nu știe ce e cu adevărat bine sau rău; înțeleptul nu se grăbește să judece.

O broască trufașă a vrut să se umfle cât un bou. A tras aer în piept o dată, de două ori, întrebându-și puii dacă e destul de mare. „Nu încă”, ziceau ei. A mai tras aer, până a plesnit. Cine se întinde peste măsura firii lui se pierde pe sine. Fericirea nu stă în a fi mare, ci în a fi pe potriva ta.

Un ucenic l-a întrebat pe maestru cât de aproape e de iluminare. Maestrul l-a dus la un râu și l-a ținut cu capul sub apă până ce omul s-a zbătut din răsputeri să iasă. „Ce doreai mai mult decât orice acolo, sub apă?” „Aer!” a gâfâit ucenicul. „Când vei dori adevărul cum ai dorit atunci aerul, îl vei afla.” Râvna adevărată nu se preface; ea arde tot.

Nastratin Hogea semăna într-o zi sare pe câmpul lui arat. „Ce faci, Hogea?” l-au întrebat oamenii. „Semăn, ca să crească sare.” „Dar nu crește sarea din pământ!” „Nici nu mă aștept”, a zâmbit el, „dar dacă vecinul poate crede că grâul lui a răsărit din munca mea, de ce n-aș crede și eu în minunea mea?” Cel ce râde de credințele deșarte ale altora rareori le vede pe ale sale.

Trestia și stejarul stăteau alături. Stejarul se lăuda cu puterea lui și disprețuia trestia care se pleca la orice adiere. A venit furtuna: stejarul, țeapăn, a fost smuls din rădăcini, iar trestia, plecându-se până la pământ, s-a ridicat teafără când vântul s-a potolit. Uneori tăria stă în a ști să te pleci; cel neînduplecat se frânge.

Un rabin hasid a fost întrebat de ce Dumnezeu l-a făcut pe om din țărână, materie atât de umilă. „Ca să poarte fiecare în buzunar două petece de hârtie”, a răspuns el. „Pe unul să scrie: pentru mine a fost creată lumea. Pe celălalt: sunt doar țărână și cenușă. Iar înțelepciunea e să știi din care buzunar să scoți hârtia la vreme potrivită.” Între trufie și deznădejde, calea e măsura.

Un om bogat l-a întrebat pe un înțelept: „Cât trebuie să dăruiesc ca să fiu împăcat?” Înțeleptul i-a arătat două mâini: „Una care ține și una care dă. Dacă amândouă rămân strânse pumn, nu ești bogat, ci sărac cu multe lucruri.” De atunci omul a învățat că numai ce dăruiești rămâne cu adevărat al tău.

Doi drumeți au găsit un pom cu roade la marginea drumului. Cel dintâi a cules doar cât să-și potolească foamea și a plecat mulțumit. Cel de-al doilea și-a umplut sânul, traista și pălăria, apoi n-a mai putut merge de greutate și a rămas sub pom, păzindu-și prada. Seara, cel cumpătat era departe, iar lacomul tot acolo, flămând de povara lui.

O femeie săracă i-a dat unui străin flămând jumătate din singura ei pâine. „De ce dai, când tu însăți n-ai destul?” a întrebat-o el. Ea a răspuns: „Tocmai fiindcă știu ce este foamea, nu pot trece pe lângă ea nepăsătoare.” Se spune că din ziua aceea masa ei n-a mai fost niciodată goală.

Un împărat a îngropat o comoară sub un prag și a lăsat vorbă: „Fericit cel ce o va găsi.” Ani de-a rândul, oamenii au săpat munți și au răscolit câmpii. Abia la urmă un copil a înțeles: comoara era chiar pragul casei părintești, pe care toți îl călcaseră grăbiți, fără să-l prețuiască.

Un bătrân sădea un nuc, deși știa că nu va apuca să-i mănânce roadele. Un trecător a râs: „Pentru cine te ostenești?” Bătrânul i-a răspuns: „Alții au sădit pentru mine, eu sădesc pentru cei ce vin după mine.” Și a acoperit rădăcina cu grijă, ca pe un dar trimis în viitor.

Un om se plângea mereu că nu are nimic. Un înțelept l-a rugat: „Dă-mi ochii tăi, îți dau o pungă de aur.” Omul s-a speriat și a refuzat. „Atunci ești bogat”, i-a spus înțeleptul, „numai că numeri ce-ți lipsește, nu ce ai.” Recunoștința s-a aprins în el ca o lumânare uitată.

Doi frați împărțeau moștenirea grâului. În taină, fiecare, gândindu-se că celălalt are mai multă nevoie, ducea noaptea saci din grămada sa în grămada fratelui. Cum grămezile rămâneau la fel de mari, s-au mirat până când, într-o noapte, s-au întâlnit pe drum cu sacii în spate. Atunci au înțeles că bogăția lor adevărată era dragostea dintre ei.